Viorica Răduță
Până să ajungă şobolănimea la intrare, să se izbească de zidul exterior al Casei Scriitorilor, monument istoric pe Calea Victoriei, peste drum de clădirea Imperială, câteva mogâldeţe mişunau deja, cu spinările lor cenuşii, spre terasa din spate. Sprijiniţi de trupurile stătute, scriitorii se toceau de zidul exterior, dar şi de interioare. Doar că, de la un timp, se mişcau ca şobolanii înainte de invazie. Aerul din clădirea monument obosise. Şi asta cu mult înainte de a fixa schelele pentru renovare. De la capetele de morţi sau vii, oricum nu conta, toţi se uitau cu priviri fixe, care din tablou, care din oglinzile înalte, care din uşile pe care le deschideau sau le închideau cu plăcuţe cu tot, cum se scurgea ziua de marţi pe scară. Holul îi înălţa deşi făceau o singură statuie umblătoare, cu braţele prinse în uşi, sigilate prin absenţă sau interzise. Destule voci se legănau, totuşi, pe scara monumentală spre etajul unu sau doi, cu opriri la uşile masive, prinse nu în ornamente, şi ele mişcate în lemn, cât în ochii lor deschişi pentru iluzii. Mai umblătoare în cuvinte vorbite decât în peniţă, statura interiorului avea multe capete şi oricât se retezau, un singur trup, de lemn tare, ţinea holul, oglinzile, uşile şi morţii sub cupolă, cu mijlocul din lemn încolăcit peste cei vii. Parcă avea să se oficieze slujba de duminică. Era, de altfel, mereu duminică. Doar că duminica venea mai ales marţea şi numai dacă aveai norocul să fii scriitor întreg. Şi mort, fireşte. Sau aproape. Mai mult, intrarea la restaurant se făcea tot pe bază de legitimaţie şi deces. În plus, trebuia să intri printre oglinzi cât peretele, să te strecori deodată între ape şi întrebări nerostite alături de un scriitor veritabil. Nimeni nu credea că e înmormântat aici chiar directorul, Macadam Deleanu, mai ales că orice aspirant la calitatea de scriitor nu ieşea din mirare după mirare decât la o masă din restaurantul de la parter.
Mentorul era, într-o zi de septembrie 2000, pentru Ana Vieru, tot femeie. Adevărat, mai bărbat, cu geanta mare cât un compartiment de tren. Ducea Vizireanca în ea toate interviurile cu scriitori, câteva volume, adică reportofonul, dar şi interviurile viitoare. Schimba, din când în când, doar tagma artiştilor, nu şi pagina de cronică săptămânală, aceeaşi. Geanta era grea, numai omoiul o putea căra prin tot Bucureştiul, trebuia să fie mereu pregătit pentru vreo înregistrare. Poate fiindcă trecea audiţiile în scris i se spunea şi Scriba. Dar ea stătea nepăsătoare pe scaunul din faţa fiicei încă adolescente, gândindu-se că nu seamănă cu ea. E ca un popcorn, îşi spunea, gata să vadă seara în ochii ăia rătăciţi pe tavanul din hol. Acum şi la cel din sala restaurantului, tot lucrat în lemn. E ca o gaură, îţi mişti degetu în ea!
În ziua de marţi, prin septembrie 2000, Vizireanca a chemat la masă şi o poetă de la etaj, fără vârstă în ea deşi avea să moară curând într-un bloc turn. Poeta crescuse mult în ultimul timp, îşi schimba hainele prea des, Din cauza marginilor? Ca să mai poată fi odată prinsă în geanta voiajeră, s-a gândit Fiica, atât cât poate să gândească în golul ei. Asta îşi mănâncă şi unghiile roase. Poeta se adâncea în propriile cărnuri, aşezată pe scaunul liber, cu faţa spre terasă ca şi cum dincolo era noapte. Deasă. O dată pe săptămână avea o urechelniţă pe gât. Se lovea puţin şi gata.
Geanta Iulianei Viziru se vedea, grăbită, şi pe străzile, prin gangurile şi pe la tarabele din centru, trebuia să fie mereu la îndemână, cu toate întrebările pregătite. Pentru înregistrare. Acum, însă, un poet îşi lansa volumul în Sala oglinzilor, întrebând ce diferenţă e între poezie şi proză dacă tot stătea între pişcotari şi trebuia să converseze peste colacul scării, la ultimul etaj. Golul din cap i se lăsase în jos, l-a zărit cum se aşeza la parter pe una dintre băncile tapiţate şi s-a liniştit. O să mor liniştit, genurile s-au amestecat rău dacă simte creştetul tras în ochiul din tavan.
Poeta îşi schimbase hainele dimineaţă şi acum putea să fie liniştită toată săptămâna. Nu se mai tulbura nimeni de la miros. Doamne fereşte s-o împrumuţi, a zis Iuliana spre Ana Vieru. Ana a mai aşteptat ceva, dar i s-a părut că mentorul visează lângă ea. Şi flegma, şi-a spus, când Poeta a cerut un cotlet cu cartofi prăjiţi. Umbla în farfurie cum şi-ar fi căutat Scriba ultimul interviu pentru a-l transcrie. Concentrat.
La masa dinspre hol, făcută din două, lipite pentru toţi invitaţii din ţară, privea din timpul lui de glorie Directorul Societăţii. În dreapta avea o scriitoare cu faţa suptă de cât lovea din călcâie cu tocurile ascuţite, dar toţi ştiau că din copite. De-a, de-adevăratelea, a întrebat Fiica. Parcă ai fi la poştă, i-a răspuns Iuliana, nu înţelegi adresa. În faţa meniului, tipărit pe o foaie de ziar, Cea mai bună carte, tocmai dicta Macadam, cu farmecul de totdeauna pus pe chip în ciuda vârstei. De bucate, s-a apucat să îşi dea importanţă Ana, dar Iuliana i-a făcut semn că gura e prea slobodă şi vorba s-a întors, năclăită, peste piureul şi friptura de văcuţă, a strâns gâtul unui Ursus şi a făcut spumă. De bucate!?
Din Poeta cu foamea pe chip ţâşnea, însă, ca dintr-un vas de pământ ştirbit pe buza de deasupra câte o vorbă limpede. Briciul femeii trecea şi în salut, tot recunoscuse câţiva scriitori de la masa directorului. Mănâncă, i-a dictat Iuliana Fiicei, altfel te mănâncă ei. Din geanta încăpătoare Mănâncă odată, s-a auzit. Colţul stâng de la gura Poetei s-a dus în fâşâitul pustiu, Ca vântul de Curbură! Ana, ameţită de gânduri şi privirile seci, de oglinzi şi miros de friptură, asculta adierea în capul ei. Parcă vorbele de la mese ar fi fost toate pe bandă magnetică! Adevărat, geanta se umfla ca ridurile din jurul ochilor Iulianei Scriba Vizireanca. După o oră, mama şi fiica s-au ridicat, Mergem la editură, au zis împreună, prima cu voce de bas, a doua cam ţipat. Şi s-au văzut în oglinda din faţă, s-au văzut şi în cea din spate, Meeergem la editură! S-au ridicat în oglinda dintâi, s-au ridicat şi în cea din spate scriitorii de la masa principală, dar Ana a zărit în amândouă doar privirea directorului, fixă, ca o întrebare nepusă. Nu vede, şi-a spus. Se văd doar între ei, a zis Iuliana din geanta săltată de pe scaunul gol. Şi venea un aşa curent de la uşa din hol înspre terasă că i-a mutat pe toţi capii din jurul lui Macadam la o măsuţă în aer liber. De acolo priveau exact în cămăruţa din clădirea ţuguiată din spate. Cea din casa cu lemnărie albastră şi fără căldură, doar cu un lighean pentru femeia de serviciu, acum şi pentru acordeon. La el cântase mai demult, în vremea fiarelor şi a lighioanelor înfăşurate în tezele cu carton granulat roşu, târâte cu normă întreagă prin curtea din spate a întreprinderii Republica. Umblase Achim şi prin nopţile cu răcoare în verdeaţa de la ferestrele şopronului, umblase cu meliţa înăuntru, o croitoreasă cu părul de cânepă şi cu cartea de bucate de pe timpul comunismului. Şi cu fluturi împrejur. Umblase cu camarazii lui de pe străduţele cu case mucegăite şi cu femei gravide în picioarele umflate de mucegai, luna a treia. Luna se odihnea pe scările înguste din interior, mai ales că pe malurile Dâmboviţei casele erau vechi şi se rodeau pe scările înguste şi încolăcite de draci care nu plăteau. Pe la Izvor, chiar într-o clădire pe colţ, putea mângâia Dâmboviţa peste sârma de rufe, colorată de la privire. Femeia roşcată îi trimitea săgeţi bărbatului care avea să o lase definitiv în Oltenia, dar încă nu ştia că se învecinează cu următoarea la numărătoarea acordeonistului. El mergea pe o apă înecată cu capete studenţeşti de la Căminul 33, dincolo de Operă. Se gândea la cum trăgea de fiare cu palmele asudate, Ca o cioară pe sârmă de telegraf, cum se înşuruba în scări interioare cu amicul, fugari în cele din urmă din timpul Casei Poporului, unde lucraseră sezonieri şi nu mai vedeau cerul, doar noaptea. Erau acolo angajaţi sezonier şi dracii împieliţaţi care locuiau într-o casă pe calcan ca să nu li se vadă amorul intrat în femei, pe Uranus, frate, unde ai vrea? Uneori se retrăgeau şi pe câmpuri sau în hale de fabrici căzute în ele, după ce terminau la demisol, pe Independenţei, vreo cocoană cu ţâţele mişcate de vânt. Şi câtamai groapa în trupul muncit de scule şi lopeţi, Todirică. Deşi iubitele din urmă stăteau cu spatele spre Piaţa Izvor, ei se băgau în ele ca melcii şi abia după vreo ploaie ieşeau pe străzi, sătui şi cu năravul otrăvit. Căutau soarele, dar soarele nu-i căuta, doar groapa ca să tacă pentru totdeauna dacă se apucă vreunu să bolborosească. Îi furnica ceva, dar atât era şi dispăreau cu zilele în ei.
Deocamdată, cei de la mesele restaurantului Societăţii nu ştiau dacă oglinzile îi visează ziua în amiaza mare sau ei pe ele. Pe loc, mâinile dizidentului Achim s-au făcut cât gaura de şobolan. Putea să o astupe dacă ar fi ajuns fără meliţă în cămăruţa casei albastre, dar şobolanul nu voia să urce odată cu ea. Femeia de serviciu tocmai dădea ciocolată unei corcituri de câine, învăţat la dulce. Totuşi, lătra la mâinile Achimului ca şi cum le cunoştea mai demult. Achim îi îngustase deja privirea lui Macadam. Când se vedeau, întâlnirea nu dura mult nici în oglinzi.
Şi toamna s-a dus repede, cu capul Iulianei în cronica plastică şi albastrul casei cu turla subţire şi colorată direct în privirea lui Macadam. Achim îl zgârâia cu prezenţa lui. Gândul se tot îngroşa pe gâtul tot mai uscat al Deleanului şi se muta pe piept. Îl strângea.
De la un timp, din hol, oglinzile fixate de o parte şi de alta a uşii restaurantului au zărit îngheţul de pe crengi, apoi de pe statuia din părculeţ, cât mai rămăsese, deşi aerul acesta alb, cam ţeapăn, semăna cu un geam care te izbea în faţă. În acel moment, odată cu şobolanii de pe Amzei şuvoiul a pătruns ferestrele şi chiar uşa Directorului. Zvonul că Societatea are să piardă vechimea casei chiar dacă se grăbeşte cu restaurarea a stat un timp pe balcon. Cineva se uita la mitingul în desfăşurare de pe Victoriei. Avea să stea ca o stafie acolo până când holul va fi învelit în pânză neagră şi filmat. La fereastra de la parter, cineva s-a dezlipit de feţele putrede de afară, şi-a băgat cartea în bibliotecă şi a pus câteva exemplare pe mesele rotunde, pentru invitaţi.
Redactorul şef aranjează manuscrisele trimise prin poştă pentru concursul de debut. Asta când editura s-a mutat la parter, pe dreapta, cum deschideai uşa de la intrare. Achim intra des, era mai cald aici decât în cămăruţă şi, apoi, divorţase. Nu avea la ce să se gândească, deocamdată. Iubita lui de acum sosea greu dacă se dezbrăca de mănăstire pentru o vară şi o toamnă. Iar soba de aici, în alb, umbla nopţile între bibliotecă şi fereastra spre stradă ca să ţină plafonul deasupra. Deja începuse degradarea, chiar şi a spiritelor. Până atunci, însă, toţi invitaţii sau cei cu manuscrise noi umblau ca ziua prin clădirea îmbrăcată pe dinăuntru cu ecouri şi fursecuri de la ultimele lansări de carte. Clădirea era decojită şi afară, pe ziduri, dar şi pe lemnul uşilor, ferestrelor, chiar şi în privirea Directorului. Ziua era noapte şi ochii se obişnuiau greu înăuntru.