REXPUBLICA

Ziua morților

nu știu de ce,
dar casa mea îmi pare
un cavou încimentat
ca și când aici
nu a trăit nimic viu
ci toată lumea a respirat
cu suflarea morții

nu știu de ce,
dar lumea îmi pare
un cavou imens
în care se aprind
în fiecare zi
oameni

nu știu unde,
dar vreau să găsesc
o clipă
în care totul să trăiască
mai mult decât ea

mi-e teamă
că dacă nu știu cum să uit
sufletul meu
se va sparge iar și iar
și va fii un pahar ciobit
pe parchetul din sufragerie

nu știu
cum să las să mi se ia totul
fără să plâng
ca dup-o jucărie
dată la orfani
să vărs măcar o lacrimă
pentru visul din noapte
că totuși ceva, în viața asta,
a fost al meu

nu știu când, dar va trebui
să-mi iau rămas bun de la tot
mi-a obosit sufletul
are febră musculară
de la atâta umblat
prin pierderi
și dacă se oprește
doare și mai tare
ca atunci
când aproape ajungi în vârf
și nu mai poți

nu știu de ce,
mâine s-a schimbat ceva cu mine
am uitat
să-mi iau la revedere
am uitat
o clipă
în buzunarul de la geacă
am uitat
o clipă
că o să mor.

Pământ

Lindenfeld.
frunzele s-au zgâriat
de golul gândurilor mele
aici ele sunt gropi
ale zilelor de duminică
și cruci înfipte
în satul neîntors
de sub pământ

inima mea
e azi biserica
netencuită încă
de marginile nimicului
i-a crescut o mână
cu care-mpunge norii
și din ei curge sânge
peste neamul omenesc
mă rog de tine
ca de un mort
să trăiești o dată
și pentru sufletul meu
să mă bucur și eu
de soba cuvintelor tale
și de fumul cald
al nemuririi
învelită în pătură
la fereastră

Lindenfeld.
ai lacrimi de copii
la porțile satului
ele sunt ploile verilor
de nu-mă-uita
și furtunile
pământului mort

lasă-mă să te aduc înapoi
să te pun în căruță
și să te trag la vale
ca să cunoști lumea
și să ai glas din nou
ș inima mea
să își găsească iar
un singur lucru
liniștea
după un mare dor
necunoscut

Noi începuturi

cineva a vărsat
o dimineață
în palma mea
dumnezeu
ia o cârpă de praf
și o șterge
lasă în urmă
un gol ca o pată
brusc
mi se face dor
de vremurile calde
ale unor polaroide vii
unde nimic
nu se adâncește
sub frigul brumei
și moartea
se întinde liniștită
la marginea râurilor,
împrăștiată
peste tot
după cafeaua amară
mă întreb
ce gust are moartea asta
pe limba infinitului
dacă pot
să-i pun zahăr
și o linguriță de tăcere
ca să mă lase-n pace
o vreme
și să-i chinuie și pe alții
în lumea mare și grea
a dimineților

la fiecare răsărit
pare din nou
că trăiesc viața altcuiva
și ea se târăște leneș
pe ramurile timpului
cum fac omidele
primăvara
pare că cineva
mi-a dat viața asta
cu împrumut
cum sunt cărțile din bibliotecă
și nici nu știu când
și nici nu vreau
să o aduc înapoi
în dimineața asta
vreau s-o fur
să fie a mea
și moartea să se ascundă
sub pământ
și să îi fie ei frică
de oameni.

Așteaptă-mă

aș coborî în rai
pentru tine
doar ca să te întreb
ce cafea îți place
cel mai mult
aș avea timp
acolo
să te cunosc
doar în mijlocul fricilor mele
unde miroase-a fum
și a leșuri chinuite

mi-am luat rămas bun
cum m-ai învățat tu
ce a rămas din tine?
o dungă ascuțită
la orizont
pe care dumnezeu
a botezat-o
și-acum
îți poartă numele
de când el
te-a smuls
și te-a prefăcut
în nori
de parcă el te știe!
de parcă te cunoaște!
e un escroc
și eu
un cerșetor pustiu
mi-aș vinde inima
pe o prăjitură
cu cacao
doar ca să știu
că te aduc înapoi
de ziua ta
și-ți aud respirația
deasupra lumânărilor
când suflii-n ele
o să vin la tine
așteaptă-mă
amintește-ți că dacă-ntârzii
bicicleta mea
s-a stricat
stai fără grijă
dumnezeul tău
mi-a promis că o repară
și mi-a pus în coș
cafea
pentru amândoi.

Soare cu dinți

îmi lipsește copilăria mea
o simt că se chinuie să trăiască
și de-abia respiră, uneori,
la șapte dimineața.
are stomacul cald,
iar din el
iese un fum grăbit să spargă albastrul norilor
era o vreme când o auzeam
avea un glas târșâit de șoșoni
și tăcerea unui răsărit înghețat
astăzi
ea îmi apare un aproape-gând
mereu pe drumuri
fără să mă ajungă din urmă
niciodată
copilăria mea face autostopul
cu mine a rămas regretul
că nu m-am întors după ea,
ci am dat-o la străini
ca pe-o bucată de pământ vândută
aș vrea s-o cumpăr înapoi
ea este sensul gândurilor mele
și pielea în care mă îmbrac dimineața
am greșit
am ajuns să merg azi doar cu oasele după mine.

Plimbare de seară

aseară m-am plimbat printre oasele tale
și într-o intersecție
m-am oprit
să mă uit stânga, dreapta
înainte să traversez.
sufletul tău m-a claxonat de pe bicicletă
ca să mă dau la o parte
și am căzut
cu mâinile în pământ
atunci am simțit
cum o amintire de-a ta mă ridică
și am luat-o pe bulevard în urma ei
am intrat într-un magazin
cu gândul să ți-o cumpăr ănapoi
doar pe asta
fiindcă știam că-ți place
și costa mai puțin decât o doză de suc
când m-am urcat în tramvai
aveam un singur bilet
de hârtie
pe care era compostată
viața noastră în doi
și o dată de expirare
la care eu trebuia să mă dau jos
ce rău îmi pare!
de banii ăștia
mai plăteam o intrare
în părul tău
cheltui prea mult când sunt cu tine
și economisesc apoi
ca să mă plimb iar, seara,
unde toate străzile
duc la brațele tale
lungi și infinite
ăsta e de ieri
îmi zice el
și îmi scot portofelul să-ți plătesc amenda.

Marea

încep să cred
că ne apropie o mare-albastră
amorțită la mal
în nisip vâscos umezit de suferințe
mi-e ciudă că trăiesc
și nu mă umflu
ca stâncile-ntre valuri
unde soarele trage aer în piept
să se scufunde
e la prima lui lecție de înot
toate durerile apar deasupra
o spumă grea și tăcută
îl rog pe dumnezeu
să înoate și el cu mine
gol, liber ca un înger,
lovit la glezne de lacrimile pietrelor.
încep să cred în vina mea
cum i-am făcut pe plac
de-atâtea ori
și l-am lăsat
să toarne-n gura mea
oceane de nimicuri
o lume-ntreagă
se-neacă acum pe umerii noștri
cât noi mușcăm din valuri,
amândoi
am aflat:
moartea e sărată
moartea e dezgustătoare
moartea ne ține la suprafață la înec
ne crește fii ai mării
ca să ne-arunce pe uscat
se uită
se uită la noi cum ne zbatem
suntem filmul ei favorit de vineri seara.
unde sunt eu în toate astea?
mi-e sete
mi-e tare sete
e prima oară
când simt că sunt un om
acum
aproape de sfârșit
mai mult ca niciodată
ce ironie-a vieții mele mi se-arată
când vreau
ce nu pot să mai am vreodată!

Mama

mama mea
este viața pe care n-am apucat
să o trăiesc
un fel de clipire a genelor
de pe fața celor morți
mirul care te unge cu lacrimi de sticlă
ea este, într-un an,
obrazul pierderilor mele
bătute de suflul unui văzduh
mă surprinde libertatea ei
când eu o știu închisă
în cea mai adâncă piele a mea
ca pe un organ în plus
uneori
îi alunecă din mâini
o cană
când strâng,
mă gândesc cu groază
asta putea fii mama
le iau pe toate
și le înghesui în sertarul vieții mele
unde știu sigur
că nu umblă nimeni.
toamna
mă gândesc mereu
cum vreau un singur lucru
pe mama –
o cană cu ciocolată
și să dezlipesc de marginile ei
eticheta aia nenorocită
pe care scrie
stoc epuizat
iarna mă răzgândesc
pe paltonul ei ninge cu răzbunare
dumnezeu mi-a greșit comanda
tocmai mie
am cănile-n sertar,
dar n-am de unde să mai beau din mama
când mi-e sete.