REXPUBLICA

Luiza Cala

Soția lui Constantin sosise la Istanbul la invitația lui Osman, bunul prieten al soțului ei, plecat de ani buni în lumea aceea, care părea să îi încapă sufletul mare cât zarea. Un restaurant primise două stele Michelin și trebuia să meargă acolo, să-l poarte în gând pe Constantin, cel care iubea mâncărurile rafinate. Bucătarul Fatih Tutak, în vârstă de 37 de ani, școlit în restaurante cu stele Michelin prin Copenhaga şi Tokyo, își deschisese restaurantul în cartierul Bomonti, în decembrie 2019, înainte ca pandemia să impună lock down-ul. Reinterpretările sofisticate ale aromelor tipic turceşti, diversitatea bucătăriei turceşti, de la calamarul din Marea Egee, mielul hrănit cu lapte cu bame, iaurtul din lapte de bivoliță, până la scoicile umplute (un fel de mâncare inspirat de meniurile stradale turceşti), i-au adus rapid recunoașterea calității și primirea celor două stele Michelin. Fatih era tot un zâmbet, bucatele lui erau deosebit de gustoase și arătoase.
– Ce mult i-ar fi plăcut lui Constantin să-l cunoască, să încerce să-i fure rețetele! – zise Osman.
– ,,Păreți turiști” – îți amintești? Osman râdea cu poftă și dor de Constantin. De la această amintire, amândoi au făcut punte peste mulții ani care trecuseră, au retrăit acele întâmplări.

Sosiseră pe înserat în Istanbul și se cazaseră, ca de obicei, la Ritz-Carlton. Le plăcea oaza aceea de liniște în zgomotosul Istanbul, priveliștea spre Bosfor, dar și apropierea de Piața Taksim. Constantin era încă din vremea comunismului, șeful de regiune al unei importante firme străine. Avea deseori lucrări în Istanbul, se împrietenise cu omologul lui turc, își petreceau concedii unii la alții sau plecau împreună prin colțuri frumoase de lume.

De data aceasta veniseră însoțiți și de un coleg de serviciu împreună cu soția acestuia. Emil era nou în firmă, iar Constantin avea să îl prezinte, a doua zi, colegilor din Istanbul. Mihaela și Emil veneau prima dată în hotelul acela, lucru care îi făcea să admire fiecare detaliu cu bucurie și uimire.
Camerele erau decorate în nuanțe de auriu și arămiu combinate peste straturi de culori pale. Pe pereți tronau mirifice panouri de ceramică anatoliană, în albastru cobalt. Catifeaua și mătasea de lux încântau atingerea și privirea. Locul părea un vis ce nu trebuia să se sfârșească.
Osman sunase deja anunțându-i că vine să îi ia la ora douăzeci. De fiecare dată le prezenta restaurantele celebre ale marelui oraș. Avea pregătită o surpriză pentru acea seară. Restaurantul fiind departe, trebuiau să se grăbească.
Abia au apucat să se împrospăteze, că Osman îi sună din recepție. Îi aștepta nerăbdător. Vor merge la un restaurant vechi, cu renume, un restaurant în care, de-a lungul timpului, se opriseră președinți de state, actori celebri, oameni importanți. Proprietarul era născut în România, la Babadag. Ajuns la o anumită etate, nu lăsa frâiele afacerii din mână, deși fiul său se arătase destoinic. Osman îndrăgea locul acela și petrecea deseori acolo cu prietenii.
Bătrânul s-a bucurat mult să aibă oaspeți români, chiar din Dobrogea lui. A oferit bunătăți din partea casei, s-a pozat cu musafirii, și-a amintit câteva cuvinte românești, și-a bucurat bucata de suflet care i-a rămas mereu legată de locurile în care văzuse lumina.
La plecare, gândindu-se la ce zi lungă avusese Osman, Constantin a vrut să cheme un taxi ca să îi ducă la hotel, dar Osman nu a acceptat nici în ruptul capului să își lase musafirii în pântecul nopții, undeva departe de hotel.
– Eu v-am luat de la hotel, tot eu vă duc la hotel! a spus el fără a lăsa loc împotrivirilor.
Sporovăială veselă le-a fost întreruptă de filtrul poliției. Pesemne că se întâmplase ceva că toate mașinile erau trase pe dreapta, controlate portbagajele, actele pasagerilor. Abia atunci și-au dat seama că plecaseră în grabă, iar pașapoartele rămăseseră la hotel.
Când le-a venit rândul, Osman a coborât, s-a legitimat și a spus polițistului că în mașină se află omologul său din România, împreună cu… însă, nimic. Un alt polițist înarmat s-a apropiat și, hotărât să nu lase loc de demonstrații sau de negocieri, i-a reținut pe străini. Osman, supărat și învins, a înțeles că singura soluție era să meargă la hotel ca să aducă actele, timp în care prietenii lui români urmau să sta în duba poliției. Polițiștii doreau confirmarea că ei erau cazați în acel hotel, sunaseră acolo și ceruseră documente pe care un reprezentant al hotelului trebuia să le aducă. Osman avea sarcina să se ocupe de aducerea actelor lor. Era nervos, uitase de oboseală. Văzuse cum plecaseră deja două dube care se umpluseră cu „suspecți”, așa că a plecat doar după ce a obținut promisiunea polițistului că prietenii lui vor rămâne acolo, până când se va întoarce el cu actele. Orașul era întețit de poliție. Nici nu-l mai interesa ce se întâmplase, încerca să numere până la o sută și înapoi, să respire adânc să își mai domolească nervii. Trei echipaje l-au oprit, el a numărat turme de oi, de elefanți, de balene, apoi stele. Nimic nu mai ajuta, nu-și putea cârpi nervii, nervi care se tot deșirau, se întindeau peste Bosfor.
În acest răstimp, românii au fost direcționați spre mașina a poliției și ,,invitați” ferm să urce. Soția lui Constantin a urcat prima, a aruncat o privire în mașină și a spus: bună seara! Văzuse că nu trebuie să spună nici good evening, nici İyi akşamlar. Pe canapele ședeau patru tinere spoite și îmbrăcate vulgar. Mihaela tremura ca varga, Constantin se amuza spunându-le că dacă ajung la secție va fi vai și amar de ei, precum în filmul acela groaznic pe care doar ce îl vizionaseră în acea primăvară. Așteptarea prelungită îi speria, chit că nu recunoșteau.
– Dumneavoastră ce căutați aici, că păreți turiști? se auzi vocea roșcovanei de lângă soția lui Constantin.
De nu ar fi fost speriați deja, ar fi râs în hohote la auzul întrebării. Abia a rostit un ,,nu avem pașapoartele la noi, sunt la hotel, a plecat cineva să le aducă!”. S-a gândit apoi de ce i-a dat atâtea detalii. Nu i le ceruse nimeni, nu era situația. Emoțiile se jucau cu ea. Nu-i plăcea deloc să nu controleze situația, mai ales să fie dominată de frică. Trebuia să se calmeze. Îi era greu, mai ales când vedea lacrimile Mihaelei șiroind pe obraz. Constantin brava, dar ea îl cunoștea și știa că nu era confortabil în așa o situație.
Deși cei de la hotel îl cunoșteau pe Osman, pentru că acolo caza mai toate delegațiile care veneau din străinătate, nu i-au dat actele, au trimis cu el un recepționer care ducea prețioasa servietă.
După ce polițiștii au constatat că pașapoartele aparțin românilor, i-au eliberat. Au urcat în mașina lui Osman din care ieșeau aburi de la atâta alergătură și, chiar atunci când semnalizau să plece, un polițist a strigat Stop! atât de puternic încât s-a oprit totul în loc. Au vrut iar pașapoartele. Nu mai era glumă, teama se instala din nou. Osman era roșu de furie, se certa cu polițiștii, românii nu înțelegeau nimic, tensiunea creștea.
– Vor să vadă dacă sunteți căsătoriți…
Polițiștii au primit iar pașapoartele, s-au convins că sunt soț și soție, le-au restituit pașapoartele și le-au făcut semn să elibereze zona. Au demarat cu teama de a nu fi opriți iar. Osman se tot scuza în timp ce românii mulțumeau cerurilor că scăpaseră, că erau în drum spre hotel și aveau pașapoartele la ei.
– Ne-au luat drept prostituate nemernicii ăia, de aia au vrut iar pașapoartele! – scrâșni printre dinți Mihaela. Chiar așa de groaznic arătăm?
Revolta Mihaelei rămase fără ecou o vreme, fiecare gândindu-se la altceva. Soția lui Constantin privea apa care scălda malurile Bosforului cu mare atenție.
Cineva arunca sclipiri către Turnul fecioarei de pe mica insulă. O amintire veche, prea veche, se străduia să iasă în conștient. Poate că frica prin care trecuse o reactivase. Bănuții argintii se adunau când într-o fecioară, când într-un cavaler care înota spre turn. Era fecioară sau era preoteasă? Apoi…

Vocea lui Fatih Tutak i-a readus la masa care păstra urma bunătăților degustate. Printre pahare strălucea un fum auriu…
Eva, soția lui Constantin, s-a eliberat greu de amintirile încă vii ale celorlalte nume purtate, cândva, prin aceste locuri, fără a fi surprinsă de faptul că Osman o numea uneori, Hera, alteori Elena, alteori Aishe. Amintirile cu Constantin nu erau singurele lor amintiri comune. De-a lungul veacurilor își schimbaseră rolurile, aspectul, numele.
– Mergem mâine să mâncăm Kokoreç?
– La Ozzie’s Kokoreç din cartierul Beyoğlu? La restaurantul acela micuț care-i plăcea mult lui Constantin? Sigur! Apoi să mergem cu metroul la Turnul Galata, să refacem serile de altădată!
– Voi chiar erați turiști avizați. La fiecare vizită pe care o făceați voi în Istanbul eu mai învățam câte ceva despre orașul în care locuiesc de când am început facultatea.
– Uneori păream…, chicoti Eva cu gândul la Galata, la Pera.
– Constantin mi-a spus că metroul nostru vechi, Tünel, este al doilea din lume, după cel din Londra, la unsprezece ani distanță. Nu știam.
– Timpul e un dans.
– İyi geceler! Yarın! Turist gibi görünüyorsun…