Ovidiu Pecican:
Rămâne de constatat retrospectiv, de la o anumită distanță, că în urma deceniului proletcultist poezia a cunoscut o revenire exuberantă în planul celei mai înalte valori expresive și a celei mai de seamă originalități printr-o selecție de autori din Țara Românească, de la sud de Carpați și din teritoriul mărginit de Dunăre: olteanul Marin Sorescu, argeșeana Ileana Mălăncioiu și – l-am lăsat anume la urmă – Nichita Stănescu.
Nichita, cel puțin, a transpus în poezie spiritul revoluționar al ploieștenilor, baletând dezinvolt în poemele sale pe limba română, reamenajându-i atât geografiile, cât și scenografiile, transformând-o întru remodelarea sensibilităților publicului iubitor de stihuri. Materialul lui poetic e plin de torsiuni, răsuciri, reașezări, de torsouri și geometrizări relaționale de-andărătelea, care nu au nimic în comun cu aglomerările enigmatice ale suprarealismului ci, dimpotrivă, par să se revendice de la privirea filosofului grec presocratic asupra celor două cosmosuri, cel exterior și cel iluminator (mai degrabă iluminant). Există acolo o matematică pitagoreică, dar și un orfism anume care reabilitează, prin însăși configurarea sa, aproape două veacuri de inspirație pedestră, rău șfichiuită, la vremea ei, de Titu Maiorescu și cantonată critic în zona unui minorat anume de G. Ibrăileanu. Desigur, ea își poate revendica modelele și în căutările febrile, italienizante, într-o vreme, ale lui I. Heliade-Rădulescu, și în parnasianismul, simbolismul și orientalismul etapizate în poezia lui Al. Macedonski. Dar în ansamblul său, poezia lui Nichita Stănescu, ce include și un hohot de râs avangardist, rămâne expresia înalt artistică a Revoluției de la Ploiești.
Maria Dobrescu:
Întâmplător sau nu, sunt născută în aceeaşi zi şi lună cu Nichita. 31 martie. O zi, cu siguranţă, sub zodia poeziei. Am aflat despre poetul Nichita Stănescu în clasa a IX-a când am studiat poezia „Patria”. Eram elevă într-o perioadă în care citeam doar ce ni se permitea. Cu adevărat, l-am descoperit după anii 90 când am putut cumpăra din librărie volumele lui republicate. Atunci, abia atunci, am înţeles că Nichita este un fenomen perpetuu, un foc viu ce va arde pe altarul poeziei. Căci poezia lui este aşa cum afirmă un critic contemporan „un soare care se îndepărtează de sistemul nostru poetic, dar ale cărui raze ne vor mai încălzi încă multă vreme”.
Violeta Mihai:
Cu toate bucuriile și suferințele ei, poezia lui Nichita strânge în ea toate temele și motivele creației literare postbelice, dincolo de notațiile politice ale epocii, care a preferat mai întâi să-l ignore, apoi să-l ocolească, pentru ca, în final, să se străduiască să-l înțeleagă într-o dreaptă măsură. Noblețea versurilor sale, amalgam de iluzie în neant și centrare pe concret, caracterul aristocratic al unei creații, care nu se poate măsura nici cu aceea a unui Odiseas Elitis sau a unui Rabindranath Tagore, se naște din dorința de a fi creatorul unui timp despre care doar urmașii pasionați pot să tragă concluziile. Ne înclinăm și luăm aminte!
Alexandru Amarfei:
Nichita Stanescu descris de un diletant… pentru că așa mă definesc, deocamdată. Dacă un cetățean aparținând altei culturi m-ar intreba ce am găsit la Nichita Stănescu din valorile universale, răspunsul ar arăta cam așa: 11 elegii reprezintă o pătrundere poetică în stările minții și conștiinței, care poate clarifica de ce în creștinism există lucruri comune cu mistica hindu și meditația zen, dar, în esență, raportul minte-conștiință are cu totul alte coordonate. Oul și sfera și Laus Ptolemaei sunt expuneri poetice ale trăirii, pentru că ființa se descoperă în physis, iar fereastra care permite descoperirea se comportă ca un defect de masă, timp și spatiu. Necuvintele sunt „dovada” poetică a faptului că una din misiunile poeziei este de a concentra, iar, ulterior, atenua toxina cumplită numită „limbaj discursiv”. Chiar dacă nu putem fi liberi de temnița lui, nici de otravă, există un remediu. Prețul este că poetul suportă în organismul propriu fabricarea „anatoxinei”.
Diana Trandafir:
În aceste vremuri tulburi pe care le trăim ar trebui să ne întoarcem la Nichita, chiar și numai pentru a învăța de la marele poet că „vehemența e dăunătoare”. Nichita a fost un specialist în admirație. În marea sa generozitate, după cum bine știm, nu s-a dat la o parte în a-și omagia confrații sau în a le da aripi tinerilor sau mai puțin tinerilor, începători în ale scrisului care îi dădeau mereu târcoale. În a sa „Carte de recitire” își elogiază înaintașii și se declară părtaș la „dimineața poeților”: „Eu aparțin generației lui Cârlova.”, afirma punctând că aceasta ar fi una întemeietoare și plină de însuflețire. Mai mult, Nichita face oficiul poeticesc de judecare cu mijloace proprii a mai multor scriitori: Eminescu, Coșbuc, Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Emil Botta, Labiș, Leonid Dimov, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu ș.a. având în vedere, cu aceeași admirație, corelarea de teme, curente și idei. De bună seamă, ar fi multe de spus despre Nichita, cel care admiră, având în subsidiarbconștiința clară a propriei valori. De fapt, Nichita a iubit literatura și i-a iubit pe scriitori. Chiar și pe critici! Mai ales poezia cu starea ei de grație, ar avea forța să ne apropie, nu să ne distanțeze, așa cum se întâmplă ici-colo, nu de puține ori. În preajma zilei sale de naștere, aleg să primesc de la Nichita întreaga sa operă, dar mai ales suflul său omenesc, iubitor și purificator.
Imagine realizată cu DALL-E