REXPUBLICA

Harun Mazlam

O gură spune o poveste. O gură înfulecă nehămesită și parcă tot i-ar mai trebui. O gură tace. O gură cântă bucuria și jalea deopotrivă. O gură șoptește vorbe dulci de amor ce se uită pe colțul noptierei la prima rază a soarelui. O gură face și desface lumea.
Dar, de ceva timp, din când în când, mi se-ntâmplă „hai, măi să bem o gură”. Și astă gură începe să cânte povești, când cu jale, când cu bucurie, când cu durerea unui copil sfâșiat de prima dezamăgire. Și stau și ascult și încerc să văd raza de lumină care era „atunci”, cântecul de la radio, praful din aer, pantalonii și bluza aruncate pe scaunul de lângă dulap… O scenografie pe care doar eu mi-o imaginez încercând din răsputeri să nu mi se rostogolească lacrimile. Și vorbele pe care le aud nu mă ajută și lumina și obiectele din jurul meu mă strâng în brațe cu căldură și parcă mă provoacă să fiu eu. Pentru că acum și aici se spun lucruri, se spun anumite vorbe, se spun acele gânduri născute din trăiri și disperări și exaltări și iubiri și dezamăgiri și râsete umbrite de acel nor pe care nu îl vrem în orizontul nostru.
De ceva timp, a intrat în viața mea un alb/ negru care știe o anume viață și lume și care a trăit și trăiește într-un anume fel. Iar pentru că gura nu tace și tot înșiruie cuvinte care, disperate, încearcă să facă sens, mă trezesc că aud în urechi ce doar gândeam cu gândul în gândurile mele. Da… Acum știe și alb/ negru ce era tăinuit în mintea mea. Și nu îmi fac griji că mă va lăsa la masă și va pleca în căutarea altui pahar luminat de veioza din sticlă verde. Pentru că acum gurile râd și râd cu poftă despre un gând amar și o situație urâtă și pentru că au trecut și pentru că „atunci” au fost gândite și pentru că…
Și mi se pare fantastic că gura alb/ negru este de fapt infinitul culorilor! Și căldura și recele coexistă într-un război de dragoste și ură, dar în fapt ele se iubesc și se urăsc pentru că trăiesc, respiră una pentru cealaltă, chiar dacă se detestă!
Sunt afară, în bătaia vântului rece al nopții de toamnă, si trotineta ascultă cuminte de mânuirea mea. M-am pornit către căldura mea. Iar gândurile încearcă să prindă din urmă viteza mișcării și a minții care a început să înghețe. Și sunt îngrămădite și se cațără unele pe altele care să iasă mai repede în față și să-mi arunce un zâmbet izbăvitor.
Ți-am mai spus până acum că sunt un norocos al vieții?