Petre Nichita
Intern: 15,9 kilograme de sânge de la mai multe victime. 14,40 metri pătrați de vânătăi, echimoze și excoriații. La știri externe: 28 de rachete, 19 bombe și colete capcană, 55 de accidente în lanț, 3 tragedii aviatice.
Redactorul-șef urmărea sumarul zilei, făcea calcule ca un profesor de matematică, aduna coloane de ziar, fotografii și titluri. Renunțase demult să mai vorbească de victime, de persoane în carne și oase. Simțise într-una din zile că o ia razna. Asculta atunci în căști interviul dramatic cu părinții unui bebeluș ucis într-un accident oarecare. Încerca să aleagă cele mai puternice detalii când dăduse peste sticla de apă desfăcută și uitată într-o parte, în dreptul mouse-ului. Apa se scursese pe marginea biroului. A șters rapid stropii de pe colțul mesei, a ridicat sticla și și-a văzut de treabă, încercând să distingă vorbele exacte mascate de lacrimile părinților. Transcria interviul pentru prima pagină a ziarului și se străduia să păstreze emoția din vorbele înregistrate de reportofon, să le transpună pe hârtia care urma să fie imprimată cu cerneală în mai puțin de două ore.
Între timp, simțea cum tălpile îi îngheață. Crezuse că e de la curent. Mișcă din picioare, să se încălzească, dar adidașii parcă leorpăiau într-o baltă. Nu și-a tras chiar atunci scaunul în spate ca să vadă cât se scursese sub birou pentru că descoperise o bucată interesantă de interviu și își nota cu grijă totul, cuvânt după cuvânt, cu tot cu onomatopee. Abia senzația de șosete ude îl deranjă. Trânti căștile pe birou și-și coborî privirea. Atunci oroarea i se dezvălui în tot grotescul ei fără margini: apa îi ajungea până la brâu, înecase întreaga redacție. Și simțise instantaneu, fără cuvinte, doar din răceala lichidului, așa cum tăișul oțelului în vintre îți transmite iminența sfârșitului, că era potopul lacrimilor din știrile sale.
Din fericire, alarma de la telefon sunase și sărise din pat ca ars. Timp de-o oră căutase prin casă urme de apă, stropi din potopul durerii care se contura din cerneală și hârtie, număr după număr. De-atunci devenise matematician și gândea doar în cifre: 1, 2, 300, 3000 de morți. Și acum făcea la fel și se întreba ce gramaj să introducă în rețeta finală a viitorului număr. Care articole erau mai bune? La care să renunțe și cărui ziarist să-i ceară să fie mai incisiv, să scormonească mai tare, să ofere durere brută, nu fandoseli de filozof falimentar?!
Avea vârsta potrivită oricărui redactor-șef. Adică minimum 10 ani pe teren, ca reporter, timp în care întâlnise oameni de toate felurile. De la politicieni, fotbaliști, la escroci și dame de companie. Erau vremuri în care părea cuprins mereu de friguri: i se năzărea că și el putea fi afacerist, medic, profesor. Apoi se gândea că ar putea candida. Orice profesie i se părea la îndemână, cu toate secretele dezvăluite după un singur interviu. În tot acest timp, pe suflet i se adunase o crustă întărită, de consistența unei cochilii de melc. Învățase să nu se lase atins de fiecare poveste lacrimogenă. Treptat, și trăsăturile feței se înăspriseră. Obrajii se lăsară, pomeții își pierdură din fermitate, fruntea se prăbuși peste privirea mai tot timpul mijită. Așa îmbătrâni și deveni redactor-șef.
Între timp, ecranul telefonului se albăstri. Văzu mai multe notificări și începu să le șteargă. Trăgea de timp pentru că formula noului număr încă nu se concretiza. Până la urmă, ajunse pe Facebook. Trecu rapid de clipurile cu oameni care cădeau, se loveau, se izbeau unii de alții precum popicele. Îi atrase atenția un filmuleț cu pisici în ipostaze nostime. Râse cu poftă, ridicând din când în când ochii spre ecranul calculatorului. Apăruseră trei focare de conflicte la nivel global care riscau să se extindă. Se contura deja un material privind iminența celui de-al treilea Război Mondial.
Și totuși, nu-și putea lua ochii din clipul cu pisici năzdrăvane. Avea și el una acasă, deși afirmația că era o singură pisică părea extrem de relativă. Uneori căpăta impresia că-i gonește prin apartament o haită de câini. Alteori o căuta minute în șir, doar ca să dea de ea încovrigată în cine știe ce sertar ori scufundată în coșul cu rufe murdare. Și despre nepăsarea ei, o superioritate posacă demnă de expesia unei statui cu forme șlefuite secole întregi, câte mai putea să spună!
Toate informațiile adunate în ultimele zeci de minute, toate titlurile și fotografiile se prăbușiră din ecranul calculatorului, parcă revoltate de pauza luată de redactorul-șef. Și curgeau tot mai multe, din numerele trecute, din lunile și anii trecuți, din edițiile legate cu sfoară și depozitate în arhivă. Avalanșa nu se oprea iar clipul cu pisici era singurul liman, unul atât de simplu și accesibil. Doar să întindă mâna. În lumea asta a războaielor și-a crizelor mai exista ceva simplu?!
Curiozitatea jurnalistică îl făcu să se oprească pentru o clipă cu toate simțurile în alertă. Nu-l speriaseră informațiile despre cel mai recent atentat terorist iar avalanșa și-o imaginase doar, știa și el atâta lucru. Sorbi din cana cu pai – de la coșmarul cu potopul lacrimilor nu mai accepta sticle în preajma sa -, în timp ce ideea prinse a-l sfredeli pe interior. O fierbințeală aspră îi făcu buricele degetelor să tremure. Prea erau ignorate pisicile. Știau ceva, aveau un secret și acesta trebuia dezvăluit. Așa cum o plantă banală, ignorată pe marginea drumului, ascunde seva care te poate tămădui, așa cum o pilulă minusculă îți dă peste cap întregul organism, și esența existenței pisicilor putea să influențeze omenirea decisiv. Era atât de clar tocmai pentru că era un fapt evident, dar ignorat de toți.
Cu o singură mână începu să tasteze titlul primului și singurului material pe care avea de gând
să-l publice în următorul număr al ziarului: Cum și de ce ne mai pot salva doar pisicile!
În aceeași seară fu scos cu ajutorul agenților de pază din redacție și internat la psihiatrie.