REXPUBLICA

(fragment din La netimpul lor – manuscris în lucru)

Laura Ilinca

Abia trecuse Crăciunul cu toată agitația specifică, dar și cu farmecul său unic care pe Luana continua să o fascineze. Plecase de cinci ani in Italia, iar acesta era al doilea Crăciun petrecut cu ai ei acasă, la Constanța. La primul fusese și Dragoș. Era atunci, la început, când desprinderea de țară îl duruse și pe el. Puțin, doar puțin. Nu ca pe ea.
În acel iulie canicular se rupsese greu, forțat de tot ce însemna cuibul ei acolo, de la străduța îngustă cu blocuri joase pe care locuia din când se născuse, la fiecare colțișor din oraș ce purta amprenta copilăriei şi a adolescenței, cea mai frumoasă perioadă a vieții, cum ajunsese și ea să considere, după ce citise, ca un clișeu, în cărți și văzuse în filme. Amintiri i se îngrămădeau în minte, căutându-și locul în ea. Nici acum, nu digerase anumite momente. Nici acum nu aflase tihna ce doar trecerea timpului știe să o aștearnă, eliminând praful, răul, mizeria. Doar timpul știe să ordone creierului cum să facă ordine. Cum să păstreze doar tușa caldă, luminoasă a ceea ce a trecut cândva prin noi, ca o cometă… Dar în bucata aceea de vreme, Luana încă se zvârcolea, undeva între agonie și extaz, neștiind unde începuse DE CE-ul continuu din viața ei de atunci și DE CE-ul e acum. De când plecaseră cu trei valize grele de parcă erau umplute cu cărămizi, telefoanele cu biletele de avion în ele și buletinele în buzunare, se întâmplaseră lucruri care păreau ireale chiar și pentru ea, protagonista.
„Cum, mi s-a întâmplat mie asta? Am trecut prin asta și am încă toate țiglele pe acasă? Mi s-a întâmplat mie așa ceva și nu am murit?”
Luana era sigură că undeva la acel moment, începuse, cu siguranță, să se desfacă din ea însăși, ca și cum cineva îi jupuia spiritul de trup, repede şi sigur într-o amorțeală morbidă a simțurilor.
Numai în clipe în care îți lipsește luciditatea, poți face așa ceva, numai când ajungi să te uiți la tine de undeva de sus, de deasupra ta, ca la un străin cu care ai prea puțin în comun, doar atunci poți face astfel de prostii fatale. Pe unele nu le poți schimba, rămân să sape în tine ca dislocate de niște lopeți de excavator, amestecând haotic toți atomii ce se întrec în cursa lor necontrolată, disperată, de sus în jos, de jos în jos și iar, de la început. Ei fac slalom prin ființa ta, zburătăciți ca sub gura unui căpcăun. A neprevăzutului.
Când Dragoș o întrebase undeva pe la începutul anului dacă ar fi de acord să plece împreună din România pentru un contract foarte bun, într-una din țările din Vest unde IT-iștii aveau mare căutare, Luana luase propunerea în glumă. Sau ca un vis. Ca și cum ar fi încercat să gâdile Universul sub bărbie, testându-i limitele. Știa că era un bun profesionist, stăpânea bine engleza, dar se îndoia că din toți românii până-n 30 ani, o să-l curteze cineva tocmai pe soțul ei. Chiar dacă era licențiat la stat şi în capitală.
– Gata, Rățușcă, am dat azi un interviu pe Skipe, a fost foarte bine! Simt că o să mă ia! îi spusese Dragoș într-o seară, când ea intrase pe ușa apartamentului. El sosise mai devreme, în fugă, stresat, pregătindu-se pentru întâlnire. Își aranjase frizura şi-şi luase alt sacou. Scosese cravata. Auzise că doar prin România se mai purta si numai la bărbații sub 50 de ani. Când o văzuse pe Luana, o luase în brațe, cu tot cu sacoșa de Carrefour pe care o purta în mână. Cu ochii lucindu-i în cap, o învârtise de câteva ori, înainte să-i dea vestea. O lăsase apoi brusc, pe covor şi se îndreptase apăsat spre birou.
Luana își amintea ca ieri:
Cu privirea concentrată, Dragoş începu să tasteze cu viteză, vorbind repezit:
– Hai să-ți arăt câteva chestii despre firmă! Vii? E in Milano! Luana, tu-ți dai seama? Italia! Italia, mamă, frate! Neam de neamul meu nu a călcat pe acolo nici măcar în vacanță. Nici măcar în trecere!
Scoase un chiot de bucurie pe care Luana i-l cunoștea bine. Una din scăpările lui de fericire în care femeia crezuse, de atâtea ori, că el era bine cu ea. Că ei doi erau bine. Împreună.
– Stai să pun şi eu cumpărăturile în frigider, că se strică!
– Dă-le încolo, chiar așa? Nu se strică nimic în 5 minute. Eu sunt pe cale să lucrez în Milano, în buricul târgului şi ţie-ţi arde de trei surcele din plasă. Pe bune? Femeie, nu e Cernavodă, nu e nici măcar Constanţa, sau Bucureşti, e Milano!
Iar se înșelase. Nu era fericit. Niciodată. Mereu firea lui capricioasă găsea ceva care să umbrească, să strice. Luana chiar credea că Dragoș suferea de autosabotare. Încă nu se obișnuise cu impulsivitatea lui, care la început îi plăcea. O asociase atunci, multă vreme, cu spontaneitatea, cu lipsa rigidității. De fapt, Dragoș era un om rigid, perfecționist şi greu de mulțumit. De aceea pornise în căutarea unui alt job, nu se mai simțea valorificat la muncă. Era tânăr şi avea trei ani de experiență, dar el tânjea după salariile din Occident. De data asta, îi şi ieșise. Iar ea apucase să zică da. Nu crezuse că el avea să găsească atât de repede un post, căci aveau să-i dea răspunsul pozitiv chiar a doua zi. Când a aflat, au început să se dea lupte grele între cele două Luane, asemenea unor flăcări ce caută să-şi mențină lumina fofilându-se viclean pe lângă jar. Nu știa care parte va câștiga: cea prin care se bucura pentru fericirea lui Dragoș sau cea prin care începea să se simtă împărțită. Mult timp de atunci înainte a continuat să se învinovățească pentru că nu se putuse bucura pe deplin, nu fusese cu totul lângă el și lângă bucuria lui. Oare era o soție bună? Oare îl iubea? Iar gândul că poate nu, mușcase din ființa ei repede şi crunt, ca o fiară, desfășurând fiori reci, precum sloiuri de gheață aruncate în silă să zacă acolo. Atunci a fost una din dățile în care îi fusese rușine. De ea şi de ce gândea. Nu voia să plece, nu voia să-şi însoțească bărbatul acolo unde îl chema viața. Dar viața ei?
Acum, la atâția ani distanță, își răspunsese la unele întrebări. Chiar dacă, între timp, apăruseră şi altele, ce o împresurau ca niște brațe imense de caracatiță ce nu-i dădeau pace cu fiecare nou răspuns pe care nu-l găsea. Acum nu-i mai era rușine. Acum știa că plecase cu el şi pentru el. Deși nu-l iubea. Nu-l iubise. Doar fusese îndrăgostită. Îi plăceau firea lui comunicativă și momentele când erau prieteni. Când niciunul nu încerca să-l domine pe celălalt.
Azi, în acest decembrie curat, limpede, se ridica din ea, clar, ca un balon pe cerul senin, credința că nu-i plăcea postura de soție. Nu-i plăcuse niciodată. Pentru că, de fapt, nu i se potrivea. O strângea, o micșora, o pierdea.
– E doar societatea asta care de când e lumea lume, ne spală pe creier cu ideea de familie şi conceptul de căsătorie. O prostie. Hârtia aia şi gândul de a aparține scriptic cuiva distruge iubirea.
Înțelesese mai bine decât ca oricând. Fusese ca o revelație, ca o săgeată de lumină ce venise, binecuvântătoare, să-i deschidă mintea, sufletul și viața. Și viitorul. O lumină a noului, ca într-o geneză, dizolvând în ea tot ce o ținuse dreaptă pe flancul căsătoriei. Acum trebuia să se adune din bucăți și să se reconstruiască. Știa că nu exista cale de întoarcere. Luana dinainte, Luana soția nu mai exista. Se făcuse una cu pământul.

Nu știa, însă, cum să-i spună toate astea fratelui ei, preotul. El fusese unul din pionii care îi clădiseră principiul căsniciei, devenită acum o fantomă, diformă și goală, seacă de tot ceea ce ea crezuse, cu toată convingerea, înainte de nuntă. Iar acum stăteau amândoi de vorbă după luni de zile în care nu mai împărțiseră împreună aceeași masă, aceeași plăcere a cafelei aburinde şi, mai ales, aceeași conexiune fluidă ce curgea firesc între ei, ca apa de fântână, în găleată.
– Care e părerea ta despre divorț, Dima?