Rexpublica nr. 5 (2024)
durabilă mai ești
anul începe cu nașterea mea
viața începe cu nașterea mea
lumea începe cu nașterea mea
ziceam: durabilă mai ești
minunea mea – „frumoasă ești
și nici o vină
n-am găsit în tine…”
și luna pân-la primărie
în fusta ei de ierbi venea
să mă ia cu ea
în sus
(ori în jos!)
pe un mal frumos?
93 de sloiuri albe
93 de nopți în salbe
te înfășoară și te strâng
ca să-ncapi bine-n pământ,
mamă, tată,
de un pas alergător
de un pui de frățior
ce mă privea pe fereastră
când dormeam ca floarea-n glastră
jeluim-aș jelui
că n-am pe cine iubi
nici pe cine părăsi
și mă frâng un ram uscat
nu pe foc…
vă rog frumos
nu pe foc
că vreau să joc!…
și fetița cânta:
motto: „pe Stradela Vântului
în rana pământului”…
ei bine, lucrarea
fusese executată la fix!
în dreapta pompierii militari
în stânga zece tinere toate conștiente
la ieșirea din Constanța
eu în fotoliu
cu spatele la fereastră
soare…un gândac mare pe ceafă…
„erai frumoasă că-n povești
unde te-ai ascuns
pe unde mai ești?”
și fetița cânta:
„a fost odată
un mic copilaș…”
un pește și-o zvârlugă
și nu știau
nici unul
să plângă ori să sugă
să dea din mâini
ori din picioare
s-alerge ori să zboare
înapoi la izvoare
să se adape
ori să se închine
la icoane străine
veneau și veneau
pe jos și călare
pe Stradela Vântului
în rana pământului
țipă cucu-ntăietură
nu-i ureche și nici gură
nu e fluier nici descânt
plâng și cânt de sub pământ
lasă-ți rima ta uitată
mi te dă cu totul mie
de te-ndeamnă de te cheamă
doar un cuc pe năsălie
și te-ai dus dulce minune
și-a murit iubirea noastră
………………………………..
fluturele nopții încă n-a venit
numai pașii lunii merg pe acoperiș
să nu-i știe nimeni calcă pe furiș
și când a fost asta?
îți mai aduci aminte, Doamna?
era târziu și era toamnă…
la Vendôme
1.
și uite-așa, ce fierbinte-i
acest ianuarie și tu
nici om și nici câine
nici pumn de cenușă
în domul pustiu
la Vendôme
unde-și doarme mierla
somnul ei de veci…
ai uitat colinda
„dom, dom să-nălțăm”
săltărețe-s doamne și bețive
colindele strânse de pe șapte buze
că parcă-s de câine
nu de om…
la Vendôme
te trezești cu noaptea-n cap
unde n-ai fost niciodat’
și nu știi nici de ești fată ori băiat
ori o mâță beată
(știu, am mai spus asta)
clopotele bat
2.
pixul e încă verde
peste șapte ani
iarba mea s-o pierde…
numai părul crește unghiile cresc
și picioarele-astea arcușurile mele
care-mi croiesc noaptea visele rebele
cine-mi spune mie că apuc o sută
și că french can-can-ul
nu-i perla pierdută din colier?
cu cât e mai strâmt mă strânge mai tare
chiar colierul ăsta mă ține-n picioare…
șopîrla din groapa comună
simt cum îmi urcă pe ceafă
un roi de furnici:
„sînt degetele tale”, îmi zici,
îți zic: „taci, bre, femeie,
e glasul ăla de-l pierduși
astă-vară-n târg la Tecuci”…
ieșea șopîrlă din groapa comună
ieșea de după gard
o lună nebună
de-și rupea părul din cap
și lătra ca un câine turbat
la palat! la palat!
spăl pă-l mai bun
l-au decapitat
……………………….
vine Dunărea borțoasă
ca o soartă nemiloasă
ca pasul arcușului
pe muchia surâsului
Mihăiță-puiule,
ți-amintești noaptea la poartă
mai mult vie decât moartă
treceai Mihăiță, nene,
și-mi ștergeai somnul din gene…
întunericu-mi cânta
eram salcie sadea
erai plop de os domnesc
de-mi cântai până în zori
cântecel de dor și jele
de mă furnică-n prăsele
cântecel de dor și of
mă cheamă Veta Savoff!…