Rexpublica nr. 2 (2023)
Orașul de pe birou
mi-a-nflorit mustața
o iederă verde
pe zidurile chipului meu efemer
sunt ca o statuie
de pe mormântul unui înger
un bloc de la periferia săracă
a unei metropole
dintr-o poză veche
văd venind un tânăr
și curge
pe-acolo pe unde s-a rupt rama
pe unde s-a rupt timpul
împreună cu apele lui timpurii
biroul e un oraș
cu zgârie-nori
și cu clădiri vechi
se lucrează pe fiecare stradă
la fiecare intersecție
se strigă, se înjură, se visează
mașinile trec
– sunt doar amintiri deghizate –
și pietonii trec
– și ei sunt tot amintiri –
într-un final o să-mi fac o cafea
să-mi mai liniștesc mintea
la o terasă umbrită
undeva pe o alee cu tei
privind o tânără
cu pulpe aerodinamice
cum își saltă pașii
de pe o parte pe alta
a privirii mele
apoi se oprește și așteaptă
o prietenă sau iubitul
hai mă ce naibii, zice ea după ghilimele,
doar ce l-am încărcat…!?
în selfiul ei apar și eu
undeva blurat în fundalul obscur
de mine sigur n-o să-și amintească
dar o să-și amintească jumătatea aia de oră
în care a stat la mine pe birou
bronzându-și pulpele
la colțul străzii dintre albumul de poze
și romanul ăla de superb pe care
mai bine nu îl citeam
că acum mi se pare realitatea și mai nașpa
acum mi se descarcă și mie pixul
– cine naiba mai scrie cu pixul
în zilele noastre…?! –
nu l-am mai pus la încărcat
de pe vremea când eram student
stai să deschid fereastra
să mai intre niște aer
Plouase mult
plouase mult
și ploaia toată îți cursese prin haine
peste sânii tăi înfometați
și nu mai știu ce noapte
ori ce zi era
la ce piață fuseserăm
ori la ce stație de autobuz
ne-am lăsat sufletele peste tot
prin oraș
și zâmbetele noastre curgeau mai ceva
decât ploaia
am rupt o floare de undeva
și ți-am dat-o
în timp ce câinii vagabonzi
ne priveau de sub streașina gării
vântul ți se strecurase pe sub fustă
până în suflet
și acolo s-a pierdut
ca într-un vis
te-am sărutat de parcă mă hrăneam
cu lumina tuturor stelelor
apărute pe chipul tău
apoi totul
s-a prefăcut în uitare
încă te mai visez
și astăzi
Viața noastră îndepărtată
se sărutau
și mall-ul în spatele lor
semăna cu un aparat
de făcut pauze în vorbire
sau un tomberon
dreptunghiular
pe care au pictat păsările
dar nu se vede nimic
acoperișul e plat
la fel ca viața de fiecare zi
”Costele, ai lăsat
motoru pornit?”
”De ce?”
”Hai să-ți arăt.”
a durat o vreme
motorul nu se oprea
muzica sau ce-o fi fost aia
curgea fără oprire
peste tot în jur
betoane metale și plastic
ambalaje murdare aruncate
smog și noroi
adus de roțile mașinilor
intrau mesajele big bang
”mă sună mama”
”mai las-o acum pe mă-ta”
încet încet s-a înserat
parcarea de la mall era
tot un deptunghi
însă alte mașini
”da, mamă, suntem la mall.
să-ți iau condimente?
și o bere lu tata?
bine.”
pe un ziar mototolit
aruncat pe jos
călcat de mașini
scria
”viața noastră îndepărtată”
La păscut
pe-un picior de plai
niște oi preistorice pasc
fețele lor de dinozauri
calme precum
somnul de amiază
trupurile lor reptiliene
cap mic, gât lung
și trunchi aproape rotund
toate acoperite cu solzi
înghesuiți printre pliurile
pufoase ale epidermei
calmul guvernează vecinătatea
încă n-au apărut păstorii
oile sunt conduse de foame
înțelepciunea celulelor
impulsuri electro-magnetice
la nivel atomic și neuronal
peste deal doi tyranozauri
se luptă pentru supremație
pterodactilii dorm
e încă foarte devreme
și lumea nu știe
ce o așteaptă
în curând va apărea
omul
Pușca și prejudecata
prin cătarea puștii
am început să văd
deodată
cum zboară frunzele,
păsările, norii
și cerul albastru
atunci am înțeles
că pușca nu e doar
pentru tras cu pușca
oamenii au în general
scopuri exacte, precise
”să fac, să dreg,
să fac aia ca să obțin ailaltă…”
ochești ținta și tragi
fără să gândești,
punct ochit, punct lovit!
ai obținut exact ce ți-ai dorit!
însă pentru mine
pușca e un instrument de
privit
singurul animal pe care l-am
împușcat a fost…
prejudecata