REXPUBLICA

Blueanotimp

mă numesc Charlotte și zilnic
la ora de iubire mă joc în fața teatrului
de-a Doamna și Vagabondul
și colorez strada în mâine;
clar, alaltăieri îmi rămâne
doar un blueanotimp…

la școală studiez pianul,
existențialismul lui Sartre
și teoria relativității;
în pauze citesc Arde Prahova
și rememorez Scrisoare de dragoste
ca pe o ființă de timp…

sunt eleva repetentă din a șaptea
și ascund în batista roz un secret teribil –
sunt îndrăgostită lulea
de autorul elevului Dima.
într-o altă viață ne-am iubit fatal
împotriva tuturor,
împotriva noastră și i-am născut
o copilă din flori de mac
ca pe o serbare de certitudine –
ca pe o serbare de eternitate…

Mihail, cel vândut drumurilor,
este un scriitor atipic, mofturos,
îmbătrânit într-un ultim ideal…
eu o blondă obraznică
cu rochia în vânt a la Marilyn Monroe
of, la dracu cu promenada dragostei!

am un gust amar în cerul gurii
și sângele-mi curge de-a valma…

Eldorado

pe masă în living își face somnul de veci
un telefon vintage cu disc.
sună prelung de treisprezece ori.
nu-l bag în seamă.
sigur e doar mintea mea în colțuri.
trece un timp, sună din nou,
tot de treisprezece ori;

iritată răspund.
,,bună ziua, poeto, sunt Bill Gates
și realizez pentru compania Microsoft,
un sondaj de opinie
despre rolul poeziei în dezvoltarea
inteligenței artificiale în secolul XXI.
poate îmi vei spune
câteva cuvinte în sanscrită
despre cum vezi tu viitorul poeziei…’’

of, dacă Al ar citi poezie,
dacă ar respira poezie
în loc de megapixeli
cu siguranță prostul s-ar îndrăgosti
de poetă și de poezia ei și ar face
compania Microsoft de rușine în lume;

în concluzie, domnule Bill Gates…
proiectați alte sarcini cibernetice pentru Al
și lăsați poezia pe seama zborului,
de cuvinte nedeslușite –
dăruit de Dumnezeu lumii…

Grădinarul doamnei Adams

sufăr de Sindromul Adams floral;
e o boală genetică foarte rară,
este incurabilă și nici măcar dervișii
de pe tărâmul albastru nu i-au găsit leac.

boala are manifestări ciudate:
îmi cresc unghii de tuberoze,
părul are culoare de glicine –
mov, primăvara și alb, iarna;
mă pot hrăni doar cu nectar de flori,
iar nopțile dorm pe un pat de liliac.

câmpul meu de luptă este și va fi
conjugarea verbului a fi…
setea din sânge va devora
câmpiile ancestrale pentru încă o oră
de respirație terestră.

a fost atât de complicat
pentru ai mei să mă hrănească
toată viața cu specialități florale
și să-mi împletească un pat
din flori și frunze pentru supraviețuire…

într-o zi, dragii de ei, au plecat la cerul-tată
rugându-se ca un bărbat
să mă poată iubi suficient
pentru a-mi procura
mâncarea și parfumul zilnic.

tu mi-ai cumpărat flori în detrimentul timpului.
ai decorat dormitorul cu flori de nu-mă-uita,
pe prag ai așezat anemone
și mi-ai pictat brațele în maci și-n albăstrele.

credeai că sunt
o ,,muiere ca toate muierile”
și e suficient să mă impresionezi o dată.
ghinion, dragule!
te-ai pricopsit cu o slujbă permanentă,
toata viața vei fi –
grădinarul doamnei Adams…

Inocență

în stația de metrou din Abu Dhabi
o copilă mă prinde de mânecă
și mă întreabă – ,,mă recunoști?!’’

o privesc cu atenție sporită,
nu-mi amintesc să-mi fie elevă,
poate e fetița vreunui cunoscut.
îi răspund sec – nu te cunosc!

râde și-mi arată cicatricea
de la sprânceana dreaptă, rana din creștet
prin care s-au scurs științele exacte,
platfusul tălpilor și scoate
din geamantan păpușa roz
care-mi lipsește de o eternitate.

(mi-o cumpărase Sandu
de la un student arab
fiind convins că-mi va îngriji mereu
singurătățile cu o nesfârșită tandrețe…)

iritată o întreb: cât vrei pe păpușă?
spune cât costă și-ți scriu un cec
sau mai bine ia unul în alb
și scrie tu suma…

mă privește cu ochii în lacrimi și cântă:
,,tu nu ai înțeles nimic,
nu e de vânzare, timpul este tatăl ei,
iar mama ei e moartea inocenței…’’

și în pași de flamenco
împreună cu păpușa dispar în ceața
de pe Drumul Mătăsii…

Limuzină cu design suprarealist

evoc florarul
printr-un strigăt de amintiri,
totul în jur e resemnare și tăcere e totul;
nostalgia albastră o închid
în mansarda închisorii.

El Niño se îndreaptă spre noi
și undeva dincolo de spațiul plauzibil
timpul omoară toate iubirile născute
din contrastele de alb și de negru.
eu am conștiința singurătății
pe care o ascund în alfabetul latin
ca într-o criptă de iubire.

și pășesc desculță către mâine
precum o fantomă care atârnă de gânduri,
precum o bătălie cu pietre pierdută,
precum o limuzină cu design suprarealist.

of, uitarea este o boală incurabilă
care a fost inventată
de neamțul Alzheimer
fiind întrupată în bufnițele ucise
de rugina care pune punct dragostei
ca unic sens al omenirii…
Locanda Adam și Eva

venim pe lume orbi, desculți și surzi,
lipsiți de o aripă de foc și încet-încet
învățăm mersul de-a bușilea,
oratoria, muzica, jocul măștilor
și începem să distingem culorile.

(o parte importantă rămân însă daltoniștii
ca niște vameși ascunși în caverne.)

unii dintre semeni cresc drepți
precum un Sequoiadendron giganteum
pe când cei mai mulți
rămân cocoșați printre milenii.

și toată viața căutăm aripa lipsă
în fiecare răsărit, în fiecare amurg,
în cocorii japonezi,
într-o umbră de el, într-o umbră de ea
învățând pe de rost cutuma:
când un bărbat se îndrăgostește de o femeie,
această divă devine slăbiciunea lui;
când o femeie se îndrăgostește de un bărbat,
acesta devine puterea ei
sau după caz blestemul albastru…

eu nu pricep nimic din orânduiala lumii
și în al doisprezecelea ceas înțeleg
esența singurătății lui Dumnezeu
îl invit la o ultimă cină de taină
la locanda Adam și Eva –
eu, tu și El, atât…

degustăm un vin de fluturi
și o cafea de lavă vulcanică.
îl întreb ce culoare au ochii zidiți în iubire
sau cei răpuși de moarte…
Bătrânul privește coasta ruptă,
plânge și rostește –

,,pace vouă, biete efemeride!
învățați atât de rar zborul în doi
și nu știți că dragostea
este elixirul bătrâneții dintr-o tinerețe
și a fericirii făr’ de moarte…”

Pălăria de șarpe violet

burgul Art Noveau pare a fi
nelocuit de lumina curcubeului;
ochii parcă sunt orbi,
numele proprii rămân nerostite
și amintirile sunt viespi otrăvitoare.

sparg toate oglinzile
cu excepția aceleia care a înregistrat
în alb și negru iubirea ta.

e foarte târziu.
îmi reproșezi că și astăzi
sunt o Cenușăreasă rubensiană,
nostalgică și cam trecută
cu părul prea alb pentru gusturi rafinate;

îți răspund: încă mai sunt ceasuri
de tandrețe și de întuneric;
privește cele două fețe ale monedei
și pragurile de foc și de cenușă.

vezi, îmi amintesc…
în grădinile de timp insomniile cuprind totul:
aerul, munții, sufletele, apele
și fluturii monarh rămân simple jucării
care s-au pierdut în ceasuri adultere.

distrată licitez o pălărie violet
pentru toate nopțile erotice,

pentru toate zilele
când nu voi fi mai femeia ta
și susțin un discurs freudian
despre o iubire eșuată…

ah, ce pălărie de șarpe
se oglinditește-n iglul lapon!

Reverberații

sunt Thais din Alexandria –
am ochi migdalați de cobră regală
și glas cristalin de râu nărăvaș.
temporar, sunt directoarea
unui azil de reverberații
și la anii mei cardul profesional european
e o realitate cotidiană, un rău necesar,
un cod de numere pare –
o sută, o mie, zece mii, un milion
și mai departe pierd șirul.

da, sunt femeia din fantasmele tale
și la vârsta mea toate visurile
devin o realitate suprarealistă în care:
orologiile curg în devălmășie,
pianul lui Chopin cântă Nocturna pe Jupiter,
fluturii scriu poezie și pe WhatsApp
primesc declarații de dragoste
de la locuitorii altor lumi.

of, am inima frântă și la vârsta mea
lumea nu mai are nevoie de iubire,
de tine ori de cartografia degetelor,
iubirea e doar un cuvânt banal –
povestea de pe Instagram este însă totul…
la vârsta mea nu mai am timp –

feuda e pe sfârșite…

Sfântul Oarecare Neomul

am fost educată să nu pronunț numele celui rău;
din când în când în visarea numită viață
mai și drăcuiesc –
în diminețile de marți, în serile de joi
ori în nopțile cu lună plină dimpreună cu lupii,
dar niciodată duminica…

în schimb nu rostesc niciodată numele tău
nu că l-aș fi uitat, nu l-am uitat,
și mă gândesc de ce știu ceea ce știu,
de ce iubesc ceea ce iubesc?!

uneori îți scriu prenumele în poezii
ca pe-o oglindă –
Sfântul Oarecare Neomul;

aleg cu atenție străzile pe care merg…
știu că destinele ne pândesc
și mi-e teribil de frică să nu ne trezim
într-un vid de respirație…

nu vreau ca din greșeală umbrele noastre
să se întâlnească la vreun semafor,
ar urma o îmbrățișare eternă
și eu ar trebui
să iubesc veșnic fantasma ta…

Viața marilor femei

moartea scrie cu mâinile o tragicomedie.
fereastra dinspre sud plânge.
țiganii cântă Șaraiman și Șaraiman!

eu mă întreb –
de ce toate marile femei aleg ticăloși?!
e o întrebare care mi-a marcat destinul
cu o levitație pe ape negre;

domnilor, voi reseta timpul!
știu, iubirea se dezvoltă în spirală
și eu ca toate marile femei din lume
sunt privită ca un obiect de lux…
of, orice obiect are un proprietar de sclavi,
de latifundii, de insule necunoscute.

apropritarul meu este un conte,
stăpân pe jumătate din Calea Lăptoasă,
cealaltă jumătate o port eu în suflet
și nu e de vânzare…

și de mii și mii de ani purtăm războiul ăsta.
el se declară unicul stăpân peste albastrul meu;
eu mă amuz de perseverența lui
printr-un cântec de jale – Șaraiman și Șaraiman…

Doamne ce blestem,
Doamne, Doamne, ce blestem port în sânge –
haide, haide, boierule, Măria Ta,
vezi?! eu nu sunt un alișveriș de dragoste –

Măria Ta, te rog, nu mă uita!

indiferent de epocă, în fuziune cu lebăda albă,
rămânem umbrele de pe râu…
dar, până la urmă, chiar și conții ruși
sunt tot niște derbedei…