REXPUBLICA

Rexpublica nr. 4 (2023)

Președintele
Nu cumva, l-am întrebat pe președinte,
aveți si dumneavoastră,
ca și tînărul Stalin,
două degetele lipite între ele la piciorul stîng
de-o pieliță subțire ca de rață,
pe care unii îl consideră
drept un semn al Anticristului?
Nu, mi-a răspuns zîmbind președintele,
eu am lipite doar două
degete de la mîna dreaptă,
cele cu care îmi fac crucea strămoșească,
însă nu cred că-i acesta semnul,
și, apoi, eu n-am fost niciodată tînăr:
m-am născut cînd eram deja bătrîn.

Recviem pentru țara pierdută
Căram pumni de pămînt dintr-o țară în alta,
le vărsăm în grămăjoare mai mari și mai mici în piața publică.
Cu ochii ațitiți la cer, ne rugam în fața steagurilor
mereu coborîte în bernă
la mortii noștri rătăciti în cer
să coboare din nou pe pămînt,
sfințind țărîna pe care le-o așterneam la picioare.
Scormoneam mereu sub trunchiurile copacilor,
brazi și molizi, și stejari cu coroana arzîndă:
le pipăiam cu buricul degetelor rădăcinile
ca pe niște frînghii, ca pe niște artere
(sau ca pe niște corzi de harfă la care trebuia să cîntăm)
stăteam cu urechea ciulită la foșnetul frunzelor
și la cîntecul păsărilor pitulate printre crengi;
priveam luna și semnele zodiacale,
Calea lactee încrustată
în palmele noastre bătătorite de muncă;
odată cu pămîntul aduceam
și firele de iarbă răsărite pe cîmp,
norii îi mutam dintr-un loc în altul, și vîntul;
număram totul — fiecare pumn de pămînt
trecut dintr-o parte în alta a graniței
îl consemnam aliniindu-1 frumos în coloanele unui catastif deschis la o pagină moartă.
Vameșii ne priveau în treacăt
consemnînd în registrele lor
sacii de pămînt cărați cu migală.
Coloane de cifre răsăreau în registre,
aliniindu-se ca niște soldați înainte de luptă;
cîinii adormiți pe fîșia arată își ridicau botul
adulmecîndu-ne de departe umbra,
lătrau scurt și lugubru,
după care se cufundau din nou într-un somn
ce nu avea parcă nici început și nici sfîrșit.
Odată cu pămîntul căram și firele de iarbă,
firele de păr și mucurile de țigări adunate de pe străzi,
duceam într-o parte și alta
mormintele mortilor noștri
ca să ne binecuvînteze țărîna,
duceam și apele, și vîntul,
momeam norii de pe cer
și păsările ce-și fîlfîiau aripile
deasupra sîrmei ghimpate;
dresam porumbeii călători să facă drumul
acolo și îndărăt; le legam sub aripi cenușa
străbunilor adunată în urne ce fumegau încă,
le legam de gheare bucăți de parpuri și cruci
și le trimiteam ca pe niște soli,
ca pe niște arhangheli luminoși
în țara străină și apoi îi chemam înapoi.
Cărînd saci de pămînt dintr-o parte
în alta, refăceam țara noastră din vis,
țara noastră pierdută, pe care dușmanii noștri
nevăzuți ne-o traseră de sub picioare
ca pe un preș, transformînd spinările noastre
în cîrpe, în mopuri de șters murdăria și praful;
cărînd pămînt cu sacii și pumnii,
le arătam copiilor noștri,
celor născuți si celor nenăscuți încă,
calea cea dreaptă ce duce spre lumină;
înarmați cu credință și răbdare,
înaintînd un pas și făcînd doi îndărăt,
apoi iarși înaintînd,
reușisem să-i îmblînzim încetul cu încetul
pe dușmanii noștri
ce-și făceau simțită prezența în umbra …
Singurii dușmani rămăserăm noi înșine,
căci ceea ce clădeam ziua,
noaptea distrugeam, ca niște somnambuli, fără milă,
călcam în picioare pămîntul cărat,
adus cu trudă în saci și în pumni peste graniță,
adunîndu-1 în căuș îl duceam îndărăt,
strecurîndu-ne umbrele prin sîrma ghimpată;
tîrîndu-ne în genunchi
pe urmele strămoșilor cărora le
luam, fără să ne dăm seama,
pămîntul fumegînd de sub creștet,
pentru a-1 duce în țară străină
și-a-l așeza în fața steagurilor coborîte în bernă.
Inchinîndu-ne la idoli străini cu picioare de lut,
îl duceam îndărăt sub privirile pline de ură
ale clinilor ce-și făceau
somnul de veci tolănți pe fîșia arată.
Tinerii se lăsau în genunchi
în fața urnelor; rotulele lor pîlpîiau
ca niște candele aprinse de lumina
lunii: îndepărtîndu-ne în noapte,
le spuneam: „Pentru voi am adus
pămîntul acesta, pentru voi am îndurat
umilința și frigul unor vieți fără rost,
ca să aveți parte de o viața mai bună ..
Iar ei, renunțînd o clipă la plăceri, la tinerețea lor zbuciumată,
se gîndeau la noi, la vitregiile sorții
pe care le-am avut de îndurat,
și se rugam pentru noi, pentru liniștea noastră,
pentru bucuria pe care trebuia s-o simțim
înainte ca firele de nisip ale vieții
să ni se scurgă din clepsidra desenată în palmă;
părul lor, ochii lor luminau
ca niște leduri în noapte.
Căram pumni de pămînt dintr-o țară în alta,
găseam într-o parte cîte un braț,
în altă o claviclulă cu epoleți
sau o gambă cu tot cu vipușcă;
într-o parte găseam o sabie,
în alta un tun sau o pușcă;
pe toate le înghesuiam în saci împletiți din rafie
le luam cu noi peste graniță
plecînd pe urmele cailor morți
luminați de razele reci ale lunii
ce ne lungea umbrele
proiectîndu-le pe fîșia proaspăt arată.
Timpul părea că se oprise în loc,
iar spațiul se revărsase scurgîndu-se
tăcut dintr-o parte a clepsidrei în alta;
eram aici și dincolo,
plecînd rămîneam pe loc;
întorcîndu-ne, ne regăseam siluetele
ghemuite în jurul focurilor
pîlpîind tăcut în piața publică:
tot ce era aici, se afla și dincolo
schimbat într-o oarecare formă.
Cine suntem noi, ne întrebam
și rămîneam cu întrebările
în palmele răsfirate peste
chipurile noastre contorsionate de teamă.
Reclamele luceau stins
luminînd capete îngenuncheate ale mulțimii.
Imbrăcați în veșminte strălucitoare,
idolii cu picioare de lut
își ridicau fața din cenușă.
Ne tîram scheunînd ca niște cîini
la picioarele lor înfășurate
în steaguri fumegînde,
uitînd de Dumnezeul nostru bun,
uitînd de noi și de țară,
în timp ce pămîntul
se transfroma într-o mîzgă cleioasă,
ne ungeam trupul cu el,
încingînd un dans în jurul
idolilor ce vegheau groapa comună …
Cînd treceam înapoi cu pumnii strînși
granița, veneau vameșii buni
și ne dezlegau desăgile,
scormoneau ca niște cîini în pămîntul
pe care-1 duceam îndărăt (aici și acolo
ne era țara promisă; aici o jumătate de rai,
dincolo altă jumătate)
purtată de balanțele unei sorți
ce nu vroia sa se încline
nici la stînga, nici la dreapta,
și rîul ca un braț, ca o cumpănă
albea în lumina calmă a lunii,
scuturîndu-și ciuturele goale;
ne desfăceam sacii, traistele, sacoșele murdare, tagîrțele pline
de oseminte și pumnii plini de pămînt.
Ne întrebau ce ducem cu noi,
iar noi, bîlbîindu-ne, răpundeam că nimic,
ei însă nu se lăsau convinși
cu una cu două și desfăcîndu-ne pumnii
găseau cîte un ochi mort, înghețat,
cîte o ureche murdară de var sau țărînă.
Ei, vedeți, ne spuneau
rînjind pe sub mustăți,
de ce ne mințiți, de ce vreți să ne duceți în eroare?!
Și în timp ce noi, poticnindu-ne, bîguiam cuvinte
fără sens, căutînd în minte un răspuns cît de cît plauzibil,
ei ne închideau în tăcere pumnii la loc,
și lîngă ochiul mort îndesau și unul de sticlă.
Să mergeți pe drumul vostru, ne îndemnau,
orbecăiți în continuare prin beznă,
nicăieri nu veți găsi țara pe care o căutați,
țara voastră din vis, țara voastră eternă,
peste tot pe unde veți duce,
veți da numai de beznă …
Printre ochii orbi strînși în pumni,
noi ascundeam și cîte un zar,
cîte un ochi care ne putea schimba destinul.
Băteam zarurile în palmă
și le aruncam la picioarele idolilor falși,
la picioarele manechinelor
potopite de reclame,
sperînd de fiecare dată
ca din cupa palmelor noastre
să se rostogolească ochiul cîștigător,
ochiul menit să ne lumineze destinul;
de fiecare dată însă din căuș
se rostogoleau zornăind surd
ochii orbi, ochii nemișcați, acoperiți de-o pliculă albă, opacă,
care ne priveau fără să ne vadă
și înlăuntrul cărora imaginea noastră răsturnată
se proiecta peste lume;
trăiam o nesfîrșită și dulce iluzie.
Fără să ne dăm seama,
noi singuri ne ignoram soarta,
cărînd pămînt dintr-o țară în alta,
ne săpam și într-o parte
și în cealaltă parte a rîului groapa comună …
Reclamele luceau stins
luminînd capete îngenuncheate ale mulțimii.
Imbrăcați în veșminte strălucitoare,
idolii cu picioare de lut
își ridicau fata din cenușă.
Ne tîram scheunînd ca niște cîini
la picioarele lor înfășurate
în steaguri fumegînde,
uitînd de Dumnezeul nostru bun,
uitînd de noi și de țară,
în timp ce pămîntul cărat
se transforma într-o mîzgă cleioasă,
ne ungeam trupul cu el,
încingînd un dans în jurul
idolilor ce vegheau în beznă.
Fără să ne dăm seama,
noi singuri ne ignoram soarta,
cărînd pămînt dintr-o țară în alta,
ne săpam și într-o parte
și în cealaltă parte a rîului groapa comună.

Tăcere
Și atunci tăcerea și-a ridicat chipul și a vorbit.
Broboane mari de sudoare
amestecate cu tăcere s-au desprins
de pe tîmplele ei albite de lumina lunii
și au picurat în beznă. Ne-am întins mîinile
spre fața ei și ne-am umplut căușele palmelor
cu beznă, apoi ne-am ridicat mîinile
spre cerul potopit de liniște al nopții și-am strigat.
Nu ne-a răspuns nimeni, nici măcar ecoul.
Și-atunci tăcerea a vorbit din nou.
A spus totul. Ba mai mult decît atît,
cufundîndu-se într-o tăcere și mai mare.
Și-atunci cuvintele au amuțit,
iar punctele suspendate-n aer
și sunetele ce izvorau din ele
au dispărut cu totul din auz și din vedere.
Atunci consoanele și-au deschis gura
și au înghițit vocalele, apoi s-au înghițit
pe ele însele, una cîte una.
Atunci timpul s-a oprit în loc
și a privit nedumerit înjur,
iar spațiul a devenit cu desăvîrșire orb,
pierzîndu-și în tăcerea nopții glasul.
Atunci a venit în preajma lui
întunericul cel fără de chip și fără formă
și a înghițit tot ce mai rămăsese din lumină.
Iar restul de lumină a înghițit tot întunericul,
transformîndu-se într-un întuneric și mai mare
Și apoi întunericul a fost înghițit de tăcere,
dar după trei zile și trei nopți
de somn tăcerea l-a expulzat din bezna ei afară.
Și atunci întunericul s-a umplut
de gemete, de țipete, de mîini și de glasuri,
ce s-au răspîndit rostogolindu-se de pe țărm în valuri.
Ne-am adunat cu toții în fața casei tale,
ne-am ridicat capetele rase din țărîna ce-o țineam în palme și am întrebat tăcerea ce și cum:
dacă tăcerea de aici e aidoma
cu cea de dincolo sau nu. Atunci tăcerea a rîs.
O dată, de două ori, și iar de două ori
pînă a ajuns la cifra șapte cufundată în tăcere.
Și-atunci tăcerea și-a arătat dinții alb crăpați
din care a curs țărînă și a rîs din nou
pînă a crăpat în lung și în lat
de șapte ori tăcerea cifrei șapte.
Și odată cu ea au crăpat pereții casei
acoperindu-se de beznă. Și a crăpat și cerul
din care s-au desprins bucăți mari de moloz
amestecate cu firmituri de pîine și de lut
prăbușindu-se peste așternuturi
unde păsările și peștii își făcuseră culcuș,
și-odată cu ea s-a fisurat în două,
în lung și-n lat, pînă a ajuns la cifra nouă,
ființa noastră și a picat în neființă.
Și atunci alfa a înghițit omega,
și începutul a înghițit sfîrșitul,
apoi l-a vărsat sub formă de mănuși și pălării
la un colt necunoscut de stradă,
iar sub ele s-au ascuns pămîntul și cerul,
apele și vîntul ce bătea dinspre
miazăzi spre miazănoapte
și s-au ascuns mănușile și degetele
strîngînd zarurile sorții
și atunci tăcerea a rîs din nou
și lucrurile ascunse au chicotit din umbra.
Și atunci somnul lipit de aripile morților
a răbufnit de sub podea
revărsîndu-se din casă pe sub uși
și pe sub ferestre goale în stradă,
iar copacii și lucrurile pe jumătate adormite
au clipit de trei ori din ochi,
apoi desprinzîndu-se de la locurile lor
au început să plutească de-a lungul străzilor
făcînd să amuțească sirenele
și să se stingă semafoarele și reclamele
postate deasupra clădirilor ce levitau în beznă
și atunci somnul morții s-a revărsat peste asfalt,
peste pasajele de trecere
țîșnind din gurile de canal
și din gurile de metrou larg deschise
ca un val greu de ceață …
Și-atunci tăcerea a rîs din nou,
și-n timp ce ea rîdea, brusc răsăritul
s-a acoperit de broboane de sudoare
și-a crăpat, apoi s-a acoperit de broboane
de sudoare și apusul
și-a crăpat: Și-apoi răsăritul și apusul
s-au amestecat între ele
așa cum se-amestecă sîngele și apa,
cum se amestecă pulberea drumului
cu pașii și cu drumul. Apoi a crăpat dreapta
și în scurt timp s-a fisurat și stînga,
iar liniile din palmă s-au frînt
transformîndu-se în puncte,
iar punctele s-au amestecat între ele
așa cum se amestecă mîinile
și coapsele, și buzele și cifrele într-o urnă,
și dinlăuntrul lor a răbufnit
în valuri somnul năpădit
de ochi și mîini, și glasuri
prelingîndu-se pe sub ferestrele zăvorîte de tăcere.
Și-atunci ziua de ieri
deschizîndu-și larg gura
a înghițit ziua de azi,
iar azi l-a înghițit pe ieri
s-a șters pe bot și apoi a
înghițit și ziua de mîine
și-apoi zilele și nopțile s-au înghițit
s-au înghițit între ele,
astfel încît n-a mai rămas pe lume
nici o zi și nici o noapte
ci doar liniștea, liniștea ce-a umplut
cu țiuitul ei pereții,
și pereții s-au crăpat
și a crăpat și tavanul și podeaua
canapele s-au despicat în două
și-au ieșit din ele arcuri cu degetele crispate
încercînd să se agațe de aer,
și agățîndu-se degetele s-au transformat în ochi,
iar ochii și-au întins tentaculele
în întuneric pipăind sufletele ascunse în pereți
și pereții țiuiau și țiuia și linștea.
Și-atunci tăcerea a zîmbit din nou,
și din tăcerea ei s-a născut apusul,
iar din el ziua și apoi noaptea cea mai lungă,
iar acoperișul casei noastre a luat foc
și odată cu el au ars și gîndurile
transformîndu-se într-o ninsoare de flăcări străvezii.
Și-atunci noi am strigat din nou,
o dată, de două, de nouă ori,
privind cum strigătele noastre
se rostogolesc unul după altul
transformîndu-se-n într-o mare încremenită de tăcere.
Și-apoi tăcerea a vorbit din nou.
A spus tot ce avea de spus despre tăcere,
și nu s-a mai putut opri în loc.

Vulturii orbi
Pasărea a coborît de trei ori din cer,
a fost un vultur. S-a așezat
pe creștetul lui de fier,
pe umărul lui de fier.
Pe mîna sa dreaptă.
A spus: „Vei domni peste
acest ținut nesfîrșit,
peste această țară întinsă.
Brațul îți va fi de fier,
voința îți va fi de fier;
Legile drepte.“
A domnit în gol,
sub un cer gol,
într-o sală goală,
peste un ținut sterp,
peste o țară fără supuși.
Brațul îi era de fier.
Voința lui, de fier.
Legile aspre.
Apoi au venit alte păsări,
o groază de păsări. Erau tot vulturi.
Intîi i-au ciugulit ochii,
apoi l-au înălțat la cer.
A domnit orb, într-o țară oarbă,
într-un timp orb și veșnic.
Brațul îi era de fier.
Legile aspre, voința lui — neclintită.
Cerul a rămas gol,
sala a rămas goală,
țara în continuare pustie,
pămîntul în continuare sterp.
Doar brațul de fier
a căzut peste pămîntul stîncos,
scrijelind în piatră
aceste cuvinte:
„Am domnit într-o țară inexistentă,
într-un timp inexistent,
peste niște supuși inexistenți.
Voința mea a fost dreaptă,
legile mele au fost drepte.
Brațul de fier, ochiul neîndurător.
Numele meu a fost Deșert.
Legea mea: Zădărnicie.
Timpul meu se va întoarce.“