REXPUBLICA

Bogdan Boeru

Eu l-am cunoscut pe Nea Racu și o să vă spun povestea lui. De fapt, o să vă spun versiunea mea și trebuie să recunosc din capul locului că, oricât de apropiat aș fi fost de el și oricât de mult aș fi încercat să-l descos, omul trântise capacul peste sicriul vieții lui anterioare momentului când ne-am întâlnit, îl ferecase cu lacăte grele și aruncase cheile în locuri unde nu mai putea ajunge. Dacă toate acestea vor fi fost cu voia lui, sau dacă se vor fi întâmplat în urma vreunui cataclism al minții, asta nu o mai pot spune cu certitudine. O să vă gândiți probabil și pe bună dreptate, că mă dau mare și că, în realitate, nu am habar cine a fost Nea Racu. Mă văd nevoit să admit că individul care a fost Nea Racu înainte să devină Nea Racu îmi este străin. Nu în totalitate. Atâta doar că acele puține lucruri pe care le-am aflat despre el, cel de dinainte, sunt doar speculații. Dar pe Nea Racu l-am cunoscut! Și o să vi-l aștern dinaintea ochilor așa cum l-am înțeles eu!
Vezi tu, cititorule, fiecare dintre noi are și oferă celorlalți o imagine proprie despre el însuși. La rândul lor, ceilalți au părerile lor referitoare la cine este unul sau altul. De cele mai multe ori, perspectivele nu coincid. De aici conflictul între posesorii de păreri ori, în cel mai bun caz, un soi de buimăceală a terțului care ascultă mai multe variante ale aceleiași povești. Și asta în vreme ce adevărul zace tragic, precum un prunc născut mort! Nu suntem nici măcar deținătorii adevărului despre propria noastră existență, darămite despre a altora! Dar suntem deținătorii unor opinii personale. Prinzi un puști furând o pâine din magazin și poți crede că este un hoț, în vreme ce pentru el, gestul va fi fost unul poate disperat, poate justificabil, dar nicidecum greșit. Sau poate că, în ciuda vârstei fragede, înțelege sensul verbului „a fura” și consecințele sale, dar și-a asumat totul din motive cunoscute doar de el. Eu pot crede despre tine că ai cerșit atenția celorlalți făcând mult zgomot pentru nimic, în vreme ce tu te vezi drept un erou. Probabil că puștiul ar fi vrut să-i iau apărarea. Nu aveam de ce să o fac. Nu îi cunosc motivele și nici nu vreau să încurajez delicvența juvenilă. Dar el acum mă consideră un laș. Gardianul chemat să împartă dreptatea îl ia de perciuni ca pe un infractor. Vânzătoarea e mulțumită și îți strânge mâna cu recunoștință. Adevărul? Adevărul e că o tentativă de furt a fost descoperită la timp! Adevărul e că o pâine va ajunge pe masa unuia care a plătit pentru ea, cum e firesc! Adevărul e că cine fură azi un ou, mâine va fura un bou! Dar dacă adevărul ar sălășlui altundeva, într-o cutie încropită din cartoane, pe care copilul infractor o împarte cu un frate mai mic, zdrențăros și murdar, un mucos lihnit care dârdâie de frig? Dacă adevărul s-ar rupe în două și jumătate din el ar adormi, în noaptea următoare, printre scâncete, foame și teama de părăsire, în adăpostul din cartoane, iar cealaltă jumătate, pe o banchetă de lemn din sediul Poliției, s-ar perpeli transformată în grijă față de un suflet părăsit și în vina de a nu-și fi putut hrăni și proteja fratele? Te-ai mai considera un erou? Dar lasă! Gândește-te la asta altă dată, când ai timp! Acum hai să ne întoarcem la Nea Racu și la câte fețe va fi avut adevărul despre el! Și exact aici stă frumusețea, în faptul că, dacă ai asculta pe un altul, povestea lui Nea Racu ar suna diferit!
Ziua aceea mi-o începusem ca pe oricare alta, urcând la Fetești în trenul de navetă care lega Constanța de București, cu uniforma bine călcată, termosul cu cafea în buzunarul lateral al genții de piele petrecută pe după umăr și carnețelul de bilete în mână. Eram însoțitor de tren de peste douăzeci de ani, iar viața pe șine era pentru mine un fel de a doua casă. Dar ce zic eu? Era însăși casa mea. În cealaltă mă duceam doar ca să mă spăl, să pun capul pe pernă, să mă schimb în haine curate. Nu mă aștepta niciun suflet acolo. Mă rog, asta dacă nu pun la socoteală sufletele adunate pe cele câteva rafturi de pe peretele scorojit dintre dormitorul și sufrageria apartamentului meu confort redus din cartierul Coloniști. Moștenisem încă din tinerețe acele cărți de la un unchi ce locuise în București, aproape de Gara Obor și le citisem cu plăcere câtă vreme am fost la internat, la școala profesională, chit că asta le dăduse apă la moară colegilor mei să mă ia peste picior. De-a lungul vieții, le-am tot răsfoit, mai ales noaptea, când nu mă lua somnul și am rămas prieten cu paginile îngălbenite și mirosind a vechi, sau cu copertele care căpătaseră textura bancnotelor uzate. Dar, în afara cărților, chiar nu mă aștepta nimeni acolo.
În personalul căruia îi lua mai bine de cinci ore ca să traverseze Dobrogea și Bărăganul erau cei pe care, deși nu îi consideram familia mea, îmi erau totuși cei mai apropiați: ceilalți doi însoțitori, Grasu’ și Piticu’ (mie mi se spunea „Prunea” și asta nu pentru că m-aș fi dat în vânt după consumul de prune în stare naturală și nici având vreo legătură cu viitorul portar al naționalei de fotbal, care, pe atunci, abia își făcea ucenicia la Dinamo), patrula de milițieni (jandarmi, după Revoluție) care se schimba la fiecare cursă, o dată la Constanța și o dată la Gara Obor, mecanicul, un lungan cu fața ascuțită și cu fitilul scurt căruia nu îi dădusem o poreclă cum ne dădusem între noi fiindcă nu merita și ajutorul de mecanic, un tinerel când a intrat în echipa noastră, dar care s-a trezit ajuns din urmă de o bătrânețe amară și timpurie pe care nu o văzuse venind, preocupat fiind mereu să-l înjure pe lungan că nu mai iese dracului la pensie sau că nu dă vreo dambla peste el ca să-i poată lua locul.
Trecerea timpului era punctată de veșnica mărturisire făcută de roțile trenului trecând peste rosturile șinelor: „Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc!” Grasu’, Piticu’, tablagiii, mecanicul, ajutorul lui și cu mine eram organele unui vierme care se târa prin aceeași galerie săpată într-un măr etern, întârziind mereu și la întâlnirea cu coaja, și la cea cu sâmburii. Clipele, cele de dincolo de ferestrele vagoanelor, cele care prăfuiau câmpia nesfârșită, care o ascundeau sub cețuri sau care o văruiau în alb, iarna, ca pe o scândură, se scurgeau altfel înăuntru. Ca să nu o iei razna, intrai în vorbă cu unul, cu altul, la ascultai poveștile, studenților săraci le mai acceptai câte o țigară fără filtru ca să treci cu vederea lipsa unui bilet de călătorie; pescarilor care duceau marfă din Dunăre către piețele din capitală le mai arestai câte un somotei ca să te faci că nu-ți pute peștele cărat în niște condiții mai mult decât precare, iar ei nu aveau nimic împotrivă pentru că știau ce cară și cum cară; muncitorilor detașați trebuia să le mai atragi din când în când atenția să o lase mai moale cu cântecele lor deocheate, mai ales seara, când ieșeau din tură și treceau pe la birt înainte să ia trenul, iar ei încercau să te îmbuneze „Hai, bre Nea Prunea, vino și mata și ia un păhărel cu noi!”, dar tu făceai pe niznaiul („Nu pot, că sunt în timpul muncii”), pentru ca, în cele din urmă, după ce bifai o căutătură conspirativă peste umăr, de parcă te-ai fi așteptat să te vadă cine știe cine, o dădeai la pace și trăgeai o dușcă cu băieții… Între două halte, între două fluiere, între un „te duc” și un „te-aduc”, viața nu ar fi avut culoare fără studenți, fără braconieri, fără navetiști, acești verișori de conjunctură, fără micile șpăgi care te făceau frate cu milițienii, apoi cu jandarmii. Dar și figurile, gesturile și poveștile sfârșeau prin a se estompa cumva, ca niște mirosuri cu care ajungi să te obișnuiești, se pierdeau în Marele Timp în care totul era repetitiv și plat precum însăși câmpia pe care o traversam zilnic.
Pielea de tablă a viermelui pe șine era granița dintre plictiseala dinăuntru și cea de afară. E drept că uneori legile lumii exterioare pătrundeau până la noi. Se întâmpla vara, când eram nevoiți să lăsăm toate geamurile deschise, uneori și ușile dintre vagoane, ca să alungăm dogoarea. Călători ocazionali, neobișnuiți cu rigorile drumului cu personalul, mai protestau că îi trage curentul. Îi lăsam să închidă ferestrele, dar le deschideau ei înșiși, cu mâinile lor, după câteva minute, fiindcă nu mai aveau ce respira. Toamna și primăvara dădeau buzna înăuntru, pe lângă geamurile prost izolate, odată cu fiecare ploaie, în timp ce iarna, că erau crunte iernile, pe atunci, ne îndesa zăpadă pe sub praguri sau mai rău, ne fura șinele de sub roți, ascunzându-le sub nămeți, iar noi ne rugam să nu înghețăm înăuntru, în mijlocul pustietății albe. După ani de muncă, toate astea însemnau rutină și rugină, adică o pendulare între o predictibilitate care îți dă un vag sentiment de statornicie și o conștiință tragică, dar în mod surprinzător luminoasă, a transformării. Însemnau ritual.
În ceea ce mă privește, acea dimineață rece de martie a fost ca un pas în afara timpului. Nu am părăsit atunci viermele de tablă, ci mult mai târziu, când am ieșit la pensie (și nici atunci de tot), dar în acea dimineață rece de martie am avut o revelație. Eram un organ scos din organismul în care funcționase până atunci, transplantat într-un altul și eram fericit că atât donatorul, cât și donatarul supraviețuiseră și erau bucuroși să mă paseze între ei.
O haltă pierdută în Bărăgan… De fapt, era doar o platformă de beton crăpat și ros de intemperii, pe care zăceau amintirile a câtorva bănci, reduse la niște cadre de fier ce susținuseră cândva stinghii de lemn, transformate deja de multă vreme în scrum prin bunăvoința unor întreprinzători nocturni. La vreo zece – cincisprezece metri dincolo de ea, în direcția spre București, se surpau în ei înșiși, puțin câte puțin, pereții unei cocioabe năpădite de bălării. Acoperișul devenise una cu podeaua acum cine știe câți ani. Eu unul, nu-mi amintesc să-i fi văzut acoperișul la locul lui și slavă Cerului, treceam zilnic pe acolo. Halta nici măcar nu avea un nume oficial. Doar un număr. Neoficial, se numea „Halta Răstigniți”. Cătunul din apropiere, uitat de Dumnezeu și uneori chiar și de CFR, fiindcă nu toate trenurile personale opreau în halta cu pricina, se numea „Răstigniți”. Asta doar în folclor, fiindcă altminteri comuniștii nu ar fi acceptat un astfel de nume. Nu doar din cauza conotației biblice, dar și pentru că, în mentalul colectiv băștinaș (destul de redus ca număr), răstignirea avea de-a face cu un episod de prin anii cincizeci. Legenda spune că în acea perioadă tulbure, preotul satului și diaconul au fost ridicați pe cruce, în batjocură, de noii jupâni politici fiindcă s-ar fi opus colectivizării și lăsați acolo să moară spre deliciul corbilor și spre oroarea sătenilor. Se pare că satul va fi fost ceva mai măricel și înstărit pe atunci, dar că mulți au luat calea bejaniei, voit sau cu de-a sila, neacceptând minunatele daruri pe care „transformarea socialistă a agriculturii” le aducea cu sine, primul și cel mai important pentru orice țăran din tată în fiu fiind confiscarea pământului și a animalelor.
Mi-a atras atenția o mogâldeață chircită lângă scheletul uneia dintre fostele bănci. Omul stătea rezemat de cadrul din fier ruginit. Alături zăceau două geamantane mari care cunoscuseră vremuri mai bune. Erau din piele, se vedea că fuseseră cândva obiecte de calitate, poate că tocmai de aceea rezistaseră atât de mult. Posesorul lor nu era nici el mai răsărit. Avea o haină ce fusese probabil cândva destul de groasă, dar trecerea timpului îi rărise țesătura. O căciulă din blană, model rusesc, cu clapete pentru urechi, se căznea să țină de cald creștetului, dar nu știu cât de mult îi reușea treaba asta, având în vedere găurile pe care le puteam zări de la depărtare. Pantaloni peticiți, bocanci scâlciați… O barbă care, îngrijită, ar fi fost albă, un obraz brăzdat de riduri adânci… Un sărman! Ceva m-a împiedicat să-l numesc, în gând, boschetar. Și știu ce! Faptul că individul ținea o carte în mâini și citea. Fără ochelari! Avea aerul că nu e conștient unde se află sau că nu dă doi bani pe asta. Citea concentrat (se vedea asta după cuta care îi traversa fruntea) și dădea paginile cu un soi de prețiozitate care, într-o bibliotecă, ar fi arătat cât se poate de natural. Aici însă…
Am coborât din tren, conștient că încălcam regulamentul și m-am apropiat de el. Citea în continuare. Nu părea să mă fi observat. De obicei, boschetarii put a pișat. El nu puțea. Iar boschetarii, de obicei, nu citesc prin halte pierdute în Bărăgan. Îmi imaginez că ei nu citesc niciunde. Ajuns aproape de el, mi-am aruncat un ochi pe coperta cărții: Platon – „Dialoguri”. O ediție pe care o aveam și eu acasă. În continuare, omul nu părea să fie conștient de prezența mea. Circumspect, mi-am dres vocea ca să-i atrag atenția. Abia atunci a tresărit și a ridicat spre mine o pereche de ochi mirați și de un albastru atât de intens, încât, dintr-o dată, cenușiul cerului mi s-a părut de-a dreptul jignitor.
– Sunteți bine… (am ezitat cu formula de adresare, dar în cele din urmă am ales să merg pe varianta de siguranță, varianta vremurilor) tovarășe?
Celălalt a scos tacticos din buzunarul interior al hainei un semn de carte din material textil, l-a așternut între paginile cărții, a închis-o și apoi s-a ridicat în picioare. Și-a aranjat ținuta, dând de câteva ori cu palmele peste haină ca să o netezească sau ca să alunge de pe ea vreo murdărie… alungabilă, gest inutil, dar care m-a făcut să îmi dau dreptate că nu-l catalogasem drept boschetar. A oftat:
– Da, sunt în regulă, mulțumesc.
Vocea îi era obosită, însă avea în ea ceva ce nu aș putea să numesc… Un soi de siguranță, poate și o notă de noblețe, o doză de teatralitate… Sunase foarte corect, foarte clar. Cuvintele avuseseră exact atâta carne pe ele cât le trebuia ca să fie frumoase și convingătoare.
Străinul reușise să mă fascineze în doar câteva clipe cu felul său de a vorbi. Însă o altă voce avea să mă coboare brutal cu picioarele pe pământ. Era una răstită, stridentă, venită din spatele meu:
– Ce pula mea cauți acolo, bă?
L-am recunoscut pe mecanic. M-am întors către el. Lunganul stătea pe jumătate aplecat peste geamul lateral al locomotivei și pe chip i se citea ceea ce fusese lesne de înțeles din vorbele sale, anume că nu era deloc fericit că mă văzuse coborând din tren. Am ridicat din umeri arătând spre zdrențărosul cititor.
– Așa! Și? continuă el. Un călător! Ce vrei? Să-l invit eu în vagon? Ești prost la cap? Dacă plecam fără tine?
Nu am știut ce să-i răspund. În lipsă de altceva, am întins degetul arătător spre cele două valize mari, ca și cum ele ar fi fost motivul pentru care încălcasem regulamentul coborând. Nu avea nicio noimă gestul, dar n-am avut altul. În tot acest timp, străinul își muta privirea inocent de albastră de la mine la mecanic și înapoi, ca și cum ar fi urmărit un meci de tenis.
Mecanicul își dădu ochii peste cap și dispăru în pântecul locomotivei (sau în capul viermelui de tablă). Îl auzeam cum înjura de mama focului. Câteva secunde mai târziu, cobora grăbit și se îndrepta cu pași apăsați către noi. Se opri la mai puțin de un metru de mine, își proțăpi mâinile în șolduri și ceru din privire niște explicații.
– Cred că acest tovarăș are nevoie de ajutor cu bagajele, am bâiguit eu.
– Daaa! Siiigur! făcu lunganul și continuă maimuțărind bunăvoința, dar în cele din urmă lăsând masca să cadă: Dar vă rog să-mi permiteți… Vă asigurăm servicii de cinci stele… Putem să vă cărăm bagajele, dacă vreți. Suntem hamalii dumneavoastră, ce pula mea!
Apucă mânerul uneia dintre valize și dădu să o ridice, însă era mult mai grea decât se așteptase. Săltă, în schimb, o privire mirată spre călător:
– Ce ai, bre, aicișa? Vreun mort?
Omul își rezervă o clipă de cumpănire, apoi, cu un surâs ivit în colțul gurii…
– De fapt, mai mulți chiar!
Mecanicul se trase un pas îndărăt, înfricoșat. Străinul îi flutură ușor dinaintea ochilor volumul din Platon, continuând să afișeze un zâmbet cald, binevoitor.
– Nu cred că e vreun contemporan acolo, spuse el smucind din cap către valize.
Mă pufni râsul, mai ales că citeam pe chipul mecanicului că nu pricepuse aluzia.
– Cărți, bre! l-am lămurit eu. Omul are cărți în valize.
Nesuferitul meu coleg păru că își revine ca boxerul din pumni și scoase un „Aha!” pe un ton deopotrivă misterios și victorios. În mintea lui, probabil că interjecția ar fi vrut să fie un soi de „Evrica!” și să-l transforme într-un Arhimede proaspăt ieșit din vana cu apă. De fapt, cred că asta a fost doar în mintea mea. În a lui nu cred că era loc de Arhimede… În schimb, era loc pentru o hotărâre luată pe moment. Se întoarse și răcni în direcția trenului:
– Grasuleee! Mișcă-ți șuncile alea și ia-l și pe necrescutu’ ăla cu tine! Hai să cărați biblioteca ăstuia!
Și fără a mai aștepta vreun răspuns, se îndreptă cu același mers hotărât spre locomotivă, bodogănind.
Grasu’ apăru în cardul ușii, apoi coborî cu gesturile lui specifice, de supraponderal, ca și cum ar fi înotat prin aer încurcat de propriul său corp. În urma lui, Piticu’, mult mai fâșneț… Au luat bagajele omului fără să comenteze și s-au întors cu ele în vagon. I-am urmat.
– Încotro? l-am întrebat eu pe zdrențăros.
A ezitat.
– Sincer, nu prea știu… Și nici bani ca să vă achit contravaloarea biletului nu am…
Eram în continuare fascinat de felul acela cum îi ieșeau cuvintele din gură. L-am bătut prietenește pe umăr:
– Nu vă faceți probleme. Urcați! Găsim noi și o destinație…
Câteva minute mai târziu, Grasu’, Piticu’ și cu mine fumam pe holul dintre vagoane, încercând să ne menținem echilibrul între „te duc” și „te-aduc”. Din când în când, aruncam câte o privire înspre ciudatul nostru călător, care stătea pe o banchetă, singur în vagon, cu valizele alături, citind din Platon. Într-un fel pe care nu mi-l puteam explica, omul părea că, atunci când are o carte în mână, în jurul lui se construiește o atmosferă de bibliotecă indiferent unde s-ar fi aflat.
– Ce-i cu ăsta, bre Nea Prunea? făcu Piticu’. Ne-am pricopsit cu el pe cap…
– Nici măcar nu ne-a zis cum îl cheamă, comentă Grasu’ pe tonul unui copil supărat că i-a fost confiscat borcanul cu dulceață pe care tocmai ce îl deschisese și intenționa să se înfrupte din el. Noi i-am zis. El… nimic!
Adevărat! Înainte să ne retragem în hol, încercasem să intrăm în vorbă. Ne prezentasem fiecare și, vreme de câteva clipe lungi, îl fixasem pe străin cu privirea, invitându-l să ne dezvăluie și el numele său. Nu ai cum să nu te prinzi ce vor ceilalți de la tine, într-o astfel de conjunctură. Dar el s-a făcut că plouă. Ascundea ceva sau chiar nu știa cum îl cheamă? Acest din urmă gând m-a făcut să-mi fie milă de el. Ar fi putut să ne mintă, să spună un nume, oricare. Dar nu a făcut-o. A preferat să schimbe vorba destul de stângaci, însă la fel de fermecător din punctul de vedere al modului cum pronunța. A zis ceva despre acea primăvară umedă… Apoi s-a refugiat în lectură, iar noi în hol, ca să dezbatem.
– Un boschetar și un nesimțit…
– Stai bre, Nea Grasule, am protestat eu. Omul nu are cum să fie așa ceva!
– De ce?
M-am întors cu fața către locul unde stătea străinul și am arătat cu degetul spre cartea din care citea:
– Unde ai mai văzut matale boschetar să citească din Platon?
Argumentul îi puse într-o ușoară încurcătură pe prietenii mei. Piticu’ se scărpină după ureche, afișând o mină bănuitoare:
– Și care-i treaba cu Platon, ăsta?
– A fost un mare gânditor, m-am grăbit eu să-i răspund, fără să ascund o notă de evidență în glas. Ca să înțelegeți cât de mare… (Mi-am acordat câteva secunde ca să găsesc o comparație utilă.) A fost un fel de Dobrin al filozofiei.
– Bea mult? întrebă hâtru Grasu’.
M-a pufnit râsul. În continuare, Piticu’ nu era dispus să mă creadă:
– Și tu ai citit ceva de el?
– Da. Și vezi bine că nu sunt un boschetar.
Argumentul părea, dacă nu să fi penetrat de-a dreptul, atunci măcar să fi împuns destul de adânc platoșa neîncrederii celor doi.
– Nu e boschetar, interveni și Grasu’ în favoarea mea, ceea ce păru să înmoaie atitudinea celuilalt.
Să nu mă înțelegeți greșit! Amicii mei erau oameni simpli. Nu deschiseseră în viața lor o carte, cu excepția manualelor și asta se întâmplase cu multă vreme în urmă. Citeau, în schimb, presa, mai ales cea sportivă. Erau microbiști, inutil să vă spun că țineau cu Rapidulețul nostru, iar în fiecare duminică stăteau cu urechea lipită de radioul cu tranzistori. Fotbalul era religia lor, culoarea vișinie era Mântuitorul, emisiunea „Fotbal minut cu minut” – cartea sfântă, iar Sebastian Domozină și gașca erau apostolii. Mă văd nevoit să repet: Grasu’ și Piticu’ erau oameni simpli. Nicidecum tâmpiți! Aveau plăceri simple, sufereau pentru zbaterile favoriților în subsolul clasamentului, în zilele libere ieșeau cu familia la un grătar, uneori se mai amestecau cu braconierii de pe malurile Dunării. Să-i fi judecat aspru pentru că nu împărtășeau pasiunea mea pentru lectură ar fi fost aproape o blasfemie. Nu poți să disprețuiești un pește pentru că nu se poate cățăra într-un copac, precum o maimuță… Și să ne înțelegem! Grasu ‘ și Piticu’ erau cei mai de treabă și mai mucaliți oameni pe care i-am cunoscut. Inimoși cum nu am mai întâlnit! Și descurcăreți… Mai ales Piticu’, fericitul beneficiar al privilegiatei poziții de nepot al unul ștab din sindicat, situație din care trăgeam și noi foloase, Grasu’ și cu mine, când primeam banane și brazi, iarna, „pe sub mână”, sau când luam ouă și vopsea pentru ele la preț redus, primăvara. Totul, absolut întâmplător în ajunul Crăciunului și al Paștelui dar ferească Partidul și Conducătorul iubit să fi recunoscut careva că micile atenții erau legate de sărbătorile religioase. Mai mult, la un moment dat, Grasului i-a venit rândul mai repede să-și ia mașină, făcând un salt spectaculos peste o grămadă de alții aflați pe lista de așteptare înaintea lui, de ai fi zis că era Sotomayor, care deja promitea să devină marele campion care avea să fie în anii ’90. Evident că săritura Grasului în înălțimea listei s-a petrecut cu largul concurs al mahărului din sindicat. Eu am refuzat. Nu aveam nevoie de mașină. Grasu’ avea nevastă și doi copii, mergea la Amara, la băi, în concediu… Eu nu aveam, iar de drumuri nu mă puteam plânge că nu aveam cu ce să le fac.
Acum, dacă vi se pare că fac mișto de ei, că, vezi Doamne, nu auziseră de Platon iar eu eram deșteptu’ grupului, ei bine… Noi ne permiteam și de-astea, între noi…
– Auzi, făcu Piticu’, dacă l-ai citit pe Nea Platon, ăsta, nu ne zici și nouă vreo vorbă de duh pe care să o fi scornit-o el? Așa… să ne mai cultivăm și noi în cap…
Mărturisesc că m-a luat prin surprindere. E drept că îl citisem, dar nu îl studiasem atât de profund încât să… M-am încruntat, încercând să forez adânc în minte după un citat. Cum, necum, am dat de unul. Sincer, habar n-am de ce tocmai acela din Theaitetos:
– „Uimirea este începutul filozofiei.”
Na că am zis-o! Și acum îi priveam pe cei doi, așteptând reacția lor. La început, colțurile gurii li s-au lăsat, apoi sprâncenele li s-au dus până hăt, spre vârful capului, a mirare admirativă. Și amicii mei au conștientizat ce aducea cu sine acea mirare. S-au privit unul pe celălalt, dând aprobator din cap. Uimirea așternută pe chipurile lor tocmai îi transformase în filozofi. Începători, conform citatului, dar filozofi! Au păstrat o tăcere doctă și în mod fericit prudentă. Căreia am decis să-i pun capăt după câteva clipe de profunzime:
– Nu știu de ce, dar vreau să-l ajut pe omul ăsta. (Mă ascultau cu atenție. Părea că aveam un plan, dar lucrurile nu stăteau chiar așa. Ceea ce a urmat, a fost sub impulsul momentului.) Încă nu-mi dau seama dacă se ascunde sau dacă are o problemă aici. (Mi-am ciocănit ușor, de câteva ori, tâmpla cu degetul arătător.) Mi se pare un om deosebit, însă bătut de soartă într-un fel sau altul. Am putea vorbi cu cei din schimbul celălalt să-l lase să se adăpostească în vagon și apoi să-i găsim un loc în triaj, unde să stea.
– Pentru câtă vreme? se interesă Grasu’.
– Pentru… nu știu… de tot!
Piticu’ plescăi din limbă, nemulțumit:
– Sub nicio formă! Nu poți să-l ascunzi prin ateliere și să te aștepți că nu o să-l găsească nimeni. La un moment dat o să dea careva de el și o să înceapă să pună întrebări, cheamă garda, îl saltă… Nu! Mai mult îi faci rău așa.
– Atunci am o idee! am exclamat eu, ca luminat dintr-o dată. Cocioaba de lângă Halta Răstigniți, de unde l-am pescuit! (Amicii mei mă priveau nedumeriți.) O putem amenaja și îl mutăm acolo. Hai, Nea Grasule, că o putem face! Mergem în timpul liber și reparăm ce trebuie.
Văzând că mai vârstnicul și mai corpolentul meu coleg nu părea deloc convins, l-am lovit ușor cu palma peste umăr, ca să-l îmbărbătez și cumva să trezesc în el spiritul celui care își suflecă mânecile și se apucă de treabă fără să pună întrebări. Dar întrebarea a venit, oarecum firesc:
– Și cum o să ocupe spațiul ăla? Că doar nu are acte pe el…
Da! Asta era o provocare. Dar m-am gândit că nu și pentru unchiul Piticului. Mi-am îndreptat privirea spre el și Piticu’ mi-a citit corect gândurile:
– Nici să nu te gândești, Nea Prunea!
– Hai bre, Nea Piticule, am insistat eu. Nu e mare scofală pentru unchiul matale… A rezolvat el mai grele de-atât…
Dar Piticu’ era de neînduplecat:
– Am auzit că primarul din comuna de care țin Răstigniții e dat dracului. Nu o să aprobe el așa ceva. Poate doar dacă vine de la Primul Secretar…
Se miră și el de ideea care îl lovise. Ia uite! Uimirea chiar e începutul filozofiei!
Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc!
După două zile, răstimp în care izbutiserăm să-l ascundem pe străin într-un fel sau altul, Piticu’ ne anunță triumfător:
– Mâine intrăm în audiență la primar. Dar să ne înțelegem! Intrăm toți trei! Suntem toți trei băgați în asta, da? (Am încuviințat din cap repede, ca niște copii mustrați care promit să nu mai repete greșeala.) Am rezolvat să ne luăm liber, dar nu fără plată. (Arătă spre Grasu’.) Asta înseamnă o bere de la tine. (…Apoi către mine.) Tu, două! Că tu ai vrut să faci pe mărinimosu’!
Am râs toți trei și ne-am felicitat. Eram euforici. Facerea de bine nu e întotdeauna chestia aia făcută mamei. De multe ori e o senzație extraordinară! E ceva ce îți poate mărturisi ție însuți despre faptul că ești om. Cineva, nu mai știu cine, spunea că civilizația a apărut atunci când un om a oblojit piciorul rupt al altuia, până l-a vindecat. Grija față de semeni! Iar dacă seamănul este unul de care să nu te lege nici sângele, nici prietenia și nici interesele, cu atât mai bine! Și cu atât mai om!
– Păi bine, măi tovarăși, era nevoie de intervenția tovarășului Prim Secretar ca să rezolvăm un caz social? avea să ne muștruluiască prietenesc – tovărășește tovarășul primar.
Era un tip îndesat, cu sprâncenele unite deasupra nasului, ceea ce îl făcea să pară mereu încruntat. Sprâncenele negre, părul rar și alb! Ceea ce demonstra atenția deosebită de care se bucurau sprâncenele, pe care cu siguranță și le cănea.
Noi stăteam în picioare în fața biroului său. Grasu’ și cu mine nu reușeam să ne ascundem nervozitatea și ne bâțâiam de pe un picior pe altul. Piticu’, deh, posesor al unui spate puternic, juca destul de convingător rolul celui sigur pe el. Din spatele primarului, de pe perete, ne zâmbea ca o mască semiprofilul tovarășului Secretar General al Partidului Comunist Român, cel mai iubit fiu al patriei, părintele tuturor românilor, întâiul strateg și toate celelalte superlative.
– Putem rezolva cu ocuparea acelui spațiu, continuă primarul, cu condiția să vă îngrijiți de repararea lui. (Am încuviințat cu toții.) Dar aș vrea să-l cunosc și eu pe tovarășul care…
– Îndată! făcu Piticu’.
O zbughi spre ușă, o deschise și îi făcu un semn străinului care aștepta în anticameră. Omul păși timid în birou. Își scoase căciula.
Primarul nu se sfii să-și arate dezamăgirea la vederea flendurosului care îi trecuse pragul. Obrazul pur și simplu i se scurse. Mă țintui cu o privire dezaprobatoare:
– Dacă aud că face scandal sau că îmi înșiră mai știu ce drojdieri pe acolo, a zburat în secunda următoare. Și nici vouă nu o să vă fie prea moale, cu tot cu pilele voastre.
Amuțisem. Omul știa că cineva intervenise prin altcineva la cineva ca să facă un favor unui prieten al cuiva care nu voia favorul pentru el, ci pentru altul… Și mai știa că eu fusesem capul răutăților, ceea ce mi-a transformat gura în deșertul Sahara exact în momentul în care ar fi trebuit să dau asigurări ferme că „nu, tovarășe primar, cu siguranță că vom face totul ca să prevenim asemenea manifestări neconforme cu ordinea socială, tovarășe primar”. Noroc cu Piticu’, care era mai dezghețat, deși nu știu cât de mult poate însemna dezghețul, în condițiile existenței acelor dune de nisip care îmi amorțiseră limba…
– Stați liniștit, tovarășe primar, interveni el. Omul nu e un vagabond. (Ochii primarului se mutară asupra prietenului meu, continuând să mustească a supărare. Dar asta nu îl impresiona pe Pitic.) Tovarășul aici de față e un cărturar. Îl citește pe Platon! (Aceasta ar fi trebuit să fie un argument imbatabil, dar mina primarului nu se schimbă, ceea ce îl făcu pe Pitic să pluseze.) Știți… Platon… Ăla de a zis-o pe aia cu uimirea, că cică e începutul filozofiei. (Îi făcu semn cu ochiul, conspirativ.) E de-al nostru Nea Platon!
Chipul primarului rămase impasibil, dar telefonul pe care îl primise și în care i se povestise despre noi, venise prea de sus ca să-și permită să ne arunce pe ușă afară…
Încetul cu încetul am reconstruit acoperișul cocioabei de lângă platforma de beton a haltei. Ne-am pomenit cu mai multe zile libere (plătite!), ceea ce ne convenea. Am îndepărtat bălăriile. Grasu’, care se mișca anevoie, punea umărul fără să se plângă. Piticu’ făcea rost, el știa de unde, de cele trebuincioase: o scară metalică, ceva cărămizi din chirpici, țigle, lemne, cuie, ciocane, fierăstraie. Străinul nu se dădea în lături de la muncă, deși era evident că nu fusese obișnuit cu acest fel de efort. Eu îmi găsisem un scop și munceam cu drag. Spre surpinderea noastră, vestea că există un nou locuitor în Răstigniți se împrăștie ca vântul și, nici una, nici două, începură să ne viziteze sătenii. Unul aducea de-ale gurii, altul venise cu un godin mic, „să se încălzească tovarășul cărturar”, apărură și niște cergi vechiuțe, dar care țineau de cald, un lighean, ceva haine, e drept, nu noi, dar mai de Doamne ajută decât cele purtate de omul nostru… De-ale casei… Oamenii erau dornici să ajute. Și străinul se simțea dator. Nu avea bani să le plătească și nici localnicii nu-i cereau. În schimb, îi ajuta cu sfaturi, cu o vorbă bună, le scria scrisori de trimis rudelor mutate la oraș, ba chiar unii dintre săteni, judecând după cărțile înșirate pe rafturile din lemn (făcute de mine!) trăseseră concluzia că veneticul era om învățat și își aduceau copiii la el, iar acesta îi ajuta la lecții și le dădea sfaturi de viață. Pe atunci, copiii încă mai aplecau urechea la sfaturile de viață ale bătrânilor.
Cei ai locului îl priveau cu admirație pe străin, dar și cu un sentiment nedisimulat de milă. „Săracul de el! Oare ce o fi pățit de a ajuns așa? Sigur a fost om cu carte, la viața lui!” Astfel s-a născut precla de „Nea Racu”! „Unde te duci?” „Iaca, mă duc la Săracu’ să-i las pe ăștia mici ca să-i învețe carte!” sau „Mă duc să-i duc lu’ Săracu’ ouălele astea, să aibă și el ce mânca.” Dar, din respect, parcă nu le venea la îndemână să-i tot zică omului Săracu’ în sus, Săracu’ în jos. Și mai ales nu în față. „Racu” a venit ca un diminutiv firesc și așa i-a rămas numele: Nea Racu! Iar el a acceptat bucuros să i se spună astfel.
A fost ca o spargere a gheții: „Să trăiești, Nea Racule!” sau „Nea Racule, mucosul ăsta a rămas pe vară la română. Nu-i bagi și matale niște Eminescu în căpățâna aia a lui?” Și Nea Racu îi învăța pe cei mici toate câte le știa. De-acum, era parte din micul univers al Răstigniților.
În ceea ce ne privește pe noi… Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc! Ne-am văzut de ale noastre, după ce l-am instalat acolo pe Nea Racu și după ce ne-am asigurat că organismul cătunului a primit cum se cuvine implantul de om. Dar nu am rupt legătura cu el. Nea Racu era proiectul nostru! Deși ne-am întors în burta viermelui de tablă ca să întârziem veșnic laolaltă cu studenții, cu pescarii și cu muncitorii, nu am încetat să-l vizităm pe dascălul neoficial al copiilor din Răstigniți, pe consilierul financiar al țăranilor, pe posesorul de umăr pe care plângeau fetele și băieții care sufereau din dragoste și pe scriitorul din umbră al scrisorilor sătenilor adresate rudelor și autorităților. Chiar mă mir cum de nu s-a prins nimeni că, dintr-o dată, Nea Nu-știu-care sau Tanti A-lui-nu-știu-cine întocmește niște scrisori de îți e mai mare dragul să le citești și niște petiții atât de convingătoare că nici cel mai aprig secretar de partid nu se putea abține să nu le rezolve.
Am stat de multe ori la șprițuri cu Nea Racu. Nu refuza băutura. Nu era un sclifosit. Primea de la oameni ba o sticlă de rachiu, ba o damigeană de vin de butuc, fiecare ce avea prin casă și cum considera că trebuie plătit un serviciu sau altul făcut de Nea Racu. Nu cerșea niciodată. Și nu primea bani! Parcă avea oroare de ei…
– Banul e ochiul dracului, Pruneo! îmi spunea el. Dar cine a inventat banul? Noi, oamenii. Și ce rost ar avea să inventezi doar ochiul fără tot corpul căruia să-i fie de folos? Asta înseamnă că și pe dracu’ tot noi l-am scornit. Acum… Ia gândește-te! Ce face dracu’?
– Rele face, Nea Racule… Rele…
– Așa-i! Dar de unde știm că sunt rele? Doar că nu ne plac nouă? Poate că altora le plac… Poate că alții cred că ce e rău pentru noi, e bine pentru ei. Așa încât, se cheamă că nu putem ști ce e răul fără să știm ce e binele. Și cine face binele?
– Partidul!
…Ne-a lovit pe toți un râs de ne țineam cu mâinile de burtă. Fusese intervenția lui Nea Grasu’, că era și el de față la discuție, așa cum se întâmpla uneori. Câteodată el, câteodată Piticu’… Dar de cele mai multe ori eu eram cel care îl vizitam pe Nea Racu.
După ce ne-am șters lacrimile și am închinat câte un pahar pentru spiritul de glumă al lui Nea Grasu’, gazda a redevenit serioasă:
– Acum, că putem vorbi între noi, ca să nu ne audă Partidul, putem să admitem că e vorba despre Dumnezeu. Dar tocmai aici e paradoxul periculos! Dacă noi l-am fi inventat doar pe diavol, nu înseamnă că am fi inventat o medalie cu o singură față? Și unde ați văzut voi așa ceva? Uite, de aceea nu-mi plac mie banii: că te duc cu mintea acolo unde ea îți stă în loc…
Nea Racu’ ne delecta de multe ori cu zicerile sale. Uneori eram de acord cu el, alteori nu, însă mereu trebuia să recunosc un lucru: omul rostea atât de frumos! Vorbele îi ieșeau din gură de parcă erau îngeri ai retoricii!
– Cuvintele trebuie tratate cu grijă, mai spunea el, când mă apucam să-i laud felul de a spune lucruri. Sunt singurele care rămân curate, chiar și atunci când sufletul se murdărește.
Ghiceam tristețea din spatele acestor vorbe. Uneori, treaba asta îmi dădea ghes ca să-l descos, doar-doar oi izbuti să aflu ceva despre viața lui de dinainte. Dar în acel moment omul se fereca în sine, devenea ursuz, dădea repede peste cap câteva pahare, se ridica de la masă și își făcea de lucru prin gospodărie. Era felul lui de a-mi lăsa de înțeles că trecusem un prag peste care nu era treaba mea să trec. Iar eu rămâneam cu bănuiala că fie o murdărire a sufletului, fie un suflet gata murdar îl alungase până aici, iar el se căznea să uite, dar nu reușea. Sau poate că asemenea vorbe doar înțepau scoarța groasă a unui cufăr cu amintiri pe care omul nu și le putea aminti cum se cuvine, ceea ce îl frustra. Această variantă aducea cu sine ideea că era posibil ca undeva, în creierul lui Nea Racu, la un moment dat să se fi scurtcircuitat ceva și el chiar să nu mai fi știut de atunci cum îl cheamă și cine este și doar să umble de colo-colo ca un strigoi. Mă rog… Odată primit noul nume, nu avea cum să mai fie un strigoi!
Când erau copii în jurul său, aduși de părinți, de bunici, de frații mai mari sau de alte rubedenii ca să-i ajute Nea Racu la teme, omul nostru părea că înflorește. Îmi închipui că astfel trebuie să fi arătat Domnul Trandafir al lui Sadoveanu. Îi înșira pe banchetă, în jurul mesei și trecea de la unul la altul, aplecându-se asupra lor cu o căldură sufletească cum nu am mai văzut. Le explica totul în cuvinte simple, cu calm, de cele mai multe ori folosindu-se de comparații din viața de zi cu zi, din ogradă, din casă, de pe câmp, lucruri la care ei se puteau raporta și pricepeau astfel totul… Dar Nea Racu nu se oprea aici. Le punea micuților dinainte și câte un blid cu de-ale gurii. Așa se face că sătenii îi aduceau una-alta cu drag, știind că din ce îi împart lui se întoarce spre copiii lor.
Căsuța de lângă Halta Răstigniți devenise o oază nu numai pentru localnici, dar și pentru noi, cei care căutam să ieșim din timpul nostru prăfuit, din rutina veșnicei mărturisiri a roților de tren „Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc!”. Faptul că puteam oricând să ne refugiem în casa lui Nea Racu făcea Bărăganul chiar respirabil, răbdabil, făcea ca cețurile de toamnă să nu se mai înfigă în oase și în suflete ca niște cuțite, iernile să nu mai muște cu albul lor din albul ochilor, cu toate că atunci ne îngrijoram oarecum pentru Nea Racu („O fi având lemne de foc?”), făcea ca braconierii din smârcurile Dunării să ni se mai pară chiar mai pedepsibili cu rechziționarea unor pești în schimbul tăcerii noastre. Grasu’ și Piticu’, care aveau familii și care, de obicei, duceau acasă asemenea „prăzi”, acum le redirecționau spre casa lui Nea Racu, socotind că omul nostru și elevii lui au mai multă nevoie de ele. Cunoscându-i, aș putea spune că nici braconierii nu ar fi avut nimic împotrivă să li se confiște mai multă marfă, dacă ar fi știut unde ajunge aceasta…
Apoi Grasu’ s-a pensionat. A ieșit atunci un ditamai chiolhanul lângă Halta Răstigniți! Însă asta a însemnat retragerea lui din gașca noastră. I-am pierdut urma, până după Revoluție, când Piticu’ mi-a spus că ar fi murit. Și apropo de Revoluție și de Piticu’… Vechiul meu coleg avea un fel al său de a mirosi vremurile, cu nasul lui propriu sau cu cel al unchiului din sindicat. Cândva, prin toamna lui optzeci și opt, folosindu-se de legăturile sale de sânge, s-a transferat la București, „la centru”. Cu același talent cu care Nea Grasu’ sărise peste coșcogea lista, cu ani în urmă, când își luase acea Dacia 1300 cu bord de CN, pentru export, Piticu’ meu a executat un salt similar peste o listă de fraieri fără pile și s-a trezit că i-a fost repartizat un apartament cu două camere în Sectorul 3. Parcă simțise el o Revoluție în aer, cugetând că va fi mai bine după, dacă acel „după” îl va găsi în București. Și nu a gândit rău! Imediat după ’90, când unchiul de la sindicat a sărit în barca patronatului, devenind secretar de stat în Ministerul Transporturilor, doar nu era să-și lase scaunul sindical de izbeliște! I l-a lăsat lui Nea Piticu’! Acum… uite aici o situație, poate ipotetică: grevă la metrou sau la CFR, sindicatele stau la masă cu reprezentanții guvernului, se ceartă, negociază, oamenii sunt în stradă, ministerul se face că dă, ei se fac că acceptă, sindicaliștii pun condiții, ministerul promite să analizeze, apoi omul ministerului și omul sindicatului se întâlnesc la o bere și un grătar în sânge, că sângele apă nu se face, iar bere cu atât mai puțin. În fine… Treaba e că, din trioul inițial, rămăsesem doar eu să mai țin legătura cu Nea Racu.
…Și am fost acolo când viața lui a cotit-o, la un moment dat, spre ceva și mai frumos. Îmi place să cred că o cotitură spre bine fusese însăși întâlnirea noastră de acum deja mulți ani. Dar ce s-a întâmplat atunci…
Era prin mai, în optzeci și nouă… Se însera. Încă nu începuseră căldurile acelea copleșitoare ale verii. Se putea respira. Era chiar plăcut să stai afară și să privești Soarele cum alunecă, parcă trist, dincolo de imensitatea fără de speranță a câmpiei, muncindu-se să lungească niște umbre care nu se lăsau lungite fiindcă, pe luciul fără nici un val al Bărăganului, lucrurile care puteau arunca umbră erau rare. Și atunci Soarele se răzbuna pe cer, pe nori, mâzgălindu-i în fel și chip. Era plăcut chiar și numai să te gândești la toate acestea, chit că estfel de gânduri te pot apăsa uneori. Dar dacă te mai și afli în compania unuia ca Nea Racu și a unui păhărel de țuică, situația se încarcă de o lumină aparte, care, filtrată prin vitraliile multicolore ale văzduhului, îți lasă în suflet o trăire intensă, numai bună să-ți smulgă o lacrimă de recunoștință și să-ți pună un nod în gât. Ca atunci când simți că te mângâie Dumnezeu pe creștet.
Pe ultimii copii îi luaseră ai lor cu căruțele, obosiți și veseli, cu burțile puse la cale și cu țestele tobă de carte, cu temele făcute și fără frică de cursurile de a doua zi. Strânsesem farfuriile și le pusesem în ligheanul cu apă încălzită, le frecasem cu cenușă și cu un burete natural, le rânduisem pe policioara lor, iar acum Nea Racu scosese o sticlă de vin roșu, de butuc, și două pahare. Urma să ne așternem la vorbă, lângă lampa cu gaz aprinsă care trona pe masă, în curte. Eu nu mai aveam de gând să mă duc în noaptea aceea acasă, la Fetești, ieșisem de mult din tură și aranjasem cu șefii să intru de muncă dimineață direct de la Haltă. Noii mei colegi nu umpleau golul lăsat de Grasu’ și de Piticu’, așa încât nu băteam din picior să mă văd musai cu ei. Hotărâsem că voi înopta la Nea Racu. De fapt, făceam treaba asta tot mai des.
Atunci am văzut pe uliță un nor de praf acompaniat de un tropot ce nu contenea să crească. Cine să fie? Din colbul drumului și din penumbra înserării s-a desenat o căruță trasă de doi cai. Pe capră, o bătrână. În căruță aveam să descoperim doi țânci: o fetiță cu cosițe blonde și un mucos cu privire speriată. Aveam să aflăm că cei doi se numesc Paula și Petrișor, că au zece, respectiv opt ani, că părinții lor fugiseră în Germania, mama cu un neamț pe care îl cunoscuse cu o vară în urmă, la Jupiter, iar tatăl chipurile ca să muncească, dar bătrâna care îi adusese nu băga mâna în foc că, de fapt, bărbatul plecase ca să caute răzbunare. Pe micuți îi lăsaseră în urmă. Rămăseseră în grija ei, care era mătușa lor, sora bunicii tatălui. Și ea auzise că la Răstigniți s-a pripășit un om bun și cu carte și venise cu regret în inimă și cu larcimi în ochi să-l roage pe acesta să aibă grijă de ei fiindcă ea nu mai putea. Nu se spăla pe mâini de micuți. Pur și simplu era prea bătrână și prea sărmană ca să vadă de ei și nu o lăsa inima să-i trimită la orfelinat, mai ales că auzise ce orori se petrec pe acolo. Vreme de doi ani încheiați, până când băbuța a pus mâinile pe piept, a venit săptămânal să-i vadă și să le aducă de-ale gurii, din puținul ei, chit că ce aducea ea nu le ajungea nici pentru două zile. Dar a vrut ca ei să știe că nu i-a părăsit.
Nea Racu i-a luat de suflet imediat. Și nu numai el. Răstigniții s-au înghesuit, care să le aducă de îmbrăcat, care de încălțat, care de scris, că de citit aveau, slavă Domnului, în casă la Nea Racu și le mai adusesem și eu. Erau înscriși la o școală dintr-o comună aflată ceva mai încolo, spre malul stâng al Dunării. Le aranjasem să facă naveta cu trenul fără să-i coste ceva. Paula era o fetiță cuminte, cu o fețișoară ascuțită și privire tristă, căreia îi plăcea să i se spună povești (Iar Nea Racu era meșter la asta!) și care nu se dădea în lături de la treburile casei. În ciuda vârstei, avea mânuțele aspre de la câte blide și țoale spălase la lighean, în casa mătușii. Hărnicia ei se întindea și dincolo de gospodărie. Avea un scris frumos, lunguieț, pentru care primea laude, iar manualul de limba română era, practic, perna de sub perna ei. Frate-său, Petrișor, era un puști jucăuș, care nu își găsea astâmpărul și mai bine îl înjurai de mamă decât să-l pui să stea pironit pe un scaun, la școală, ori acasă, când era să-și facă temele. De fapt, pentru el (pentru ei, părăsiții), înjurătura de mamă nu însemna mare lucru… Micuț și subțirel, Petrișor se descurca bine și cu mingea. Dacă l-ar fi văzut Grasu’ și Piticu’, păi nu l-ar fi luat cu ei în Giulești, când jucau ai noștri? Dar lui Petrișor îi plăcea și matematica. Fotbalul și matematica! Matematica și fotbalul… Mă rog, nici el nu se hotăra în ce ordine. Erau copii buni, iar Nea Racu era încântat să-i vadă crescând și înflorind în bătătura lui.
– Cum să lași asemenea minuni de izbeliște și să fugi după cai verzi pe pereți, în Germania? se mira el, câteodată.
Anii au trecut. Viermele meu de tablă îi dădea într-una cu al lui „Te duc, te-aduc!”, pentru mine, dusul însemna deja numărarea clipelor până la momentul adusului la Halta Răstigniți. Pentru cămpia Bărăganului nu însemna nimic. Era la fel de nepăsătoare ca atunci când o traversasem pentru întâia oară. Nici Dunărea nu dădea doi bani pe drumul deznădăjduit al viermelui, cu toate că uneori, când își mai ieșea din matcă, îi făcea pe oameni să dea mult mai mult de doi bani pe ea… Tot ministerul intra aunci în fibrilații. A venit Revoluția, a trecut Revoluția, au venit cei care au zis că nu a fost Revoluție, au trecut și ei… Nea Racu a îmbătrânit. Și eu la fel. Paula și Petrișor au ajuns pe la licee, amândoi la Fetești, ăl mic la Construcții Căi Ferate, iar cea mare la Carol I. Îmi era la îndemână să-i duc și să-i aduc cu trenul. Cu toate că știam că mă apropii de vârsta pensionării, nu îmi făceam griji. Aveam destui colegi mai tineri cărora să le las vorbă să-i sară la controlul biletelor.
Nea Racu se ocupa în continuare cu educația prichindeilor din Răstigniți și din împrejurimi. Cumva, gândul că Revoluția îl înlăturase pe Ceaușescu și tot ce reprezentase el, îi dăduse omului o perspectivă nouă asupra vieții. În ciuda vârstei înaintate, Nea Racu se arăta foarte interesat de ce se întâmpla în țară. Sătenii îi aduceau ziare. Era la curent cu tot și avea o părere despre tot. Vedea economia ducându-se de râpă cu largul concurs al noilor conducători. Vedea zerourile răsărind pe bancnote peste noapte și spunea că, la un moment dat, băieții deștepți le vor șterge de acolo, pur și simplu, trâmbițând că astfel moneda s-a întărit… (Ca în bancul acela cu omul care se duce la preot să se plângă că nu are destul spațiu pentru familie în casă, iar preotul îi spune să-și bage înăuntru și animalele și să revină după o săptămână. Întors la preot când i s-a spus, omul se plânge și mai abitir, iar preotul îl sfătuiește să scoată animalele. Omul face întocmai și apoi se duce iar la preot ca să-i mulțumească pentru idee, apreciind cât de mult spațiu are în casă…). Nea Racu avea un al șaselea simț când citea despre o nouă privatizare a cine știe cărei fabrici, prorocindu-i falimentul și dezmembrarea pentru fier și în maxim jumătate de an vorbele i se adevereau. Vedea birurile crescând mai ceva ca pe vremea fanarioților și…
– Știi cum e asta cu mărirea de impozite, Pruneo? E ca și cum CFR-ul ar constata că are călători care nu plătesc bilet și măsura pe care ar lua-o ca să acopere gaura ar fi aceea de a crește prețul biletelor pentru cei care oricum cumpără.
În rest, găsea bucurie în copiii lui (Erau ai lui deja!), indiferent dacă vorbim despre Paula și despre Petrișor, sau despre ceilalți, pe care doar îi „medita”. Îmi dădea liste cu cărți pe care să le iau de la București pentru cei mici. Nu se supăra când vedea că mă întorc doar cu două-trei titluri. Știa și el că sunt scumpe. Și mai știa și că inflația o luase razna. Dimineață era un preț pe carte, la prânz venea librarul și îl tăia cu pixul, scriind altul, mai mare, iar a doua zi tăia din nou și mai adăuga ceva procente.
Când a fost cu mineriada…
– Acesta-i omul dracului, Pruneo. Ascultă ce spun eu! Miroase a bolșevic. Credeam că am scăpat de ei, dar nu…
S-a înfuriat rău de tot când s-a întâmplat ce s-a întâmplat în Martie Negru, la Târgu Mureș, ghicind că în spatele acelei cortine de fum stropită cu sânge se găsea un interes electoral ascuns, apoi s-a înfuriat rău de tot când Iliescu l-a întors din drum pe Regele Mihai și l-a izgonit. (În continuare, găseam fermecător felul cum rostea cuvintele. Chiar și când era fiert de supărare, chiar și când o lua pe ulei…)
Ca de obicei, simțeam că în spatele lui Nea Racu e o experiență cruntă, pe care o voia îmbălsămată, închisă în trei coșciuge și vârâtă în măruntaiele pământului, o rană care încă mai supura din vreme în vreme, însă el, de fiecare dată când vedea puroiul ieșind la suprafață, încerca să-l acopere iar cu praf de uitare. La fel de posibil era și ca praful să vină de la sine, independent de voința lui Nea Racu, ceea ce însemna că reacția lui era una mai degrabă de frustrare. Eu rărisem mult încercările de a-l face să-mi deschidă ușa spre trecutul său, însă, la un moment dat, soarta a făcut în așa fel încât ferecătura aproape că a cedat…
S-a întâmplat când Paula tocmai intrase în clasa a unsprezecea. Aveau o profesoară nouă de limba română, detașată de la Constanța. După prima oră de literatură, le-a dat temă pentru acasă de scris un eseu despre un personaj dintr-o operă literară. Ceva cunoscut… Vitoria Lipan, Apostol Bologa… Dar nu îmi mai amintesc exact. Paula s-a prezentat a doua zi cu o lucrare foarte bine argumentată, ceea ce, cumva, i-a dat cu virgulă profesoarei. E drept că, dacă ar fi consultat cataloagele din anii trecuți, i-ar fi fost lesne să observe că fata avusese note mari la materia cu pricina. La fel de adevărat este și faptul că notele nu reflectă întotdeauna cunoștințele elevului. Uneori, reflectă cunoștințele părinților, iar printre cunoștințele acestora se pot număra: directorul școlii, un inspector, un consilier local… Și asta poate avea un impact deosebit asupra notelor. Că va fi fost o sănătoasă doză de neîncredere sau că la mijloc trebuie să se fi aflat ideea stupidă că, vezi Doamne, e greu de crezut că într-un liceu fără pretenții și dintr-un orășel anost de provincie pot apărea elevi în stare să producă asemenea lucrări, cert este că Paula s-a întors acasă în ziua respectivă cu lacrimi în ochi:
– Profesoara de limba română mi-a cerut să vin mâine cu părinții. Crede că nu mi-am scris eu tema…
(Între noi fie spus, fata împrumutase cu mare succes ceva din felul frumos de a vorbi al lui Nea Racu…)
Eram în fața unei situații ciudate. Nea Racu nu putea trece drept tatăl ei. O mică anchetă ar fi scos la iveală un adevăr incomod și i-ar fi luat pe cei doi frați de lângă noi. Mediul unde ar fi fost mutați nu ar fi fost unul potrivit…
– Pruneo, vino cu mine! Am nevoie să nu fiu singur când o să dau ochii cu profesoara.
Spunându-mi asta, Nea Racu mă strânse de braț cu o forță pe care numai disperarea ți-o poate da. Atunci l-am văzut vulnerabil. Se temea și poate nu numai de posibilitatea de a-i fi luați copiii de lângă el, ci și de cine știe ce ar fi descoperit cei de la Asistența Socială dacă s-ar fi apucat să cerceteze ca să vadă cine este bătrânul care se dă drept mentorul acestor elevi.
Întâlnirea a avut loc în cancelaria liceului. Eram acolo noi, eu, Nea Racu și Paula, încercând să nu respirăm, iar de partea cealaltă a mesei lungi, de consiliu, profesoara de limba română și directoarea. Prima era o femeie cu ochelari mari, cu rame rotunde, cu buze subțiri și privire tăioasă. Directoarea se apropia de pragul pensiei. Ocupase aceeași funcție și pe vremea lui Ceaușescu, era plictisită de atâta condus destinul instituției și ne privea distant – condescendent. Pentru ea nu eram decât unul dintre acele cazuri care o deranjează de la biroul ei…
Acum, îți dai seama cât de ciudat ne-am uitat unul la celălalt când am fost întrebați cine e tatăl? Probabil cea mai rușinată s-a simțit Paula. Obrajii i s-au înroșit și a lăsat privirea în pământ. Asta-i mai trebuia, ca după acuzația că nu și-a scris singură eseul să mai înceapă să și zboare prin liceu o calomnie legată de ipotetica orientare sexuală a celor care îi treceau drept părinți! În cele din urmă, bătrânul meu amic, luându-și inima în dinți…
– Doamnelor, tatăl fetei și al lui Petrișor i-a părăsit cu multă vreme în urmă. La fel și mama lor. Noi nu le suntem rude. I-am luat de suflet în urmă cu câțiva ani și am încercat să-i creștem și să le dăm o educație cât se poate de bună…
Profesoara de română se încruntă. Alături, bănuiam că atitudinea directoarei devine mai binevoitoare. Cu siguranță, reacțiile celor două femei aveau aceeași sursă: modul cum sunau cuvintele în gura lui Nea Racu.
– Înțeleg că dumneavoastră o ajutați la teme, trase concluzia profesoara de limba română, mijind ochii spre el într-un fel care nu anunța nimic bun.
– Da. Este adevărat.
– Aveți pregătire de specialitate? Ascultându-vă, bănuiesc că da…
Discuția se întrepta exact în direcția de care se temea Nea Racu. Omul oftă prelung, apoi își frământă buzele între dinți, căutând răspunsul potrivit. În cele din urmă…
– Doamnă, mi-ar fi greu să afirm cu tărie că am.
Femeia zâmbi răutăcios și împinse lucrurile încă și mai departe:
– Mă tem că nu înțeleg. Aveți sau nu aveți?
Nea Racu își frecă fruntea cu degetele, parcă încercând să le treacă dincolo de piele și de os, într-o încercare zadarnică de a-și stimula creierul să funcționeze ca și cum ar fi fost o inimă căreia îi aplici un masaj cardiac.
– Este irelevant! încercă el atunci un contraatac. Dumneavoastră ne-ați chemat aici ca să ne prezentați acuzația că Paula nu și-ar fi scris singură tema. Din punctul meu de vedere, problema poate fi rezolvată într-un singur fel și nu are legătură cu pregătirea mea: puneți-o să scrie acum un eseu! Dumneavoastră alegeți tema…
Profesoara se lăsă pe spătarul scaunului, își împreună brațele la piept și zâmbi șmecherește. Schimbă o privire cu directoarea, iar aceasta aprobă din cap.
– În regulă! exclamă profesoara ca una obișnuită să ridice vocea ca să se facă ascultată de elevi. Paula, te rog să te așezi în capul mesei și să scoți caietul. Ai la dispoziție o oră ca să scrii un eseu de patru mii de cuvinte despre… să zicem… condiția femeii în romanul „Enigma Otiliei” de George Călinescu.
Paula nu a comentat. S-a ridicat, și-a luat ghiozdanul, s-a dus în capătul celălalt al mesei și s-a apucat de lucru. Cele două cadre didactice s-au retras într-un colț al cancelariei, lângă peretele lung al acesteia, care era acoperit în întregime cu o bibliotecă veche, din lemn masiv, ticsită cu dosare și cataloage și au început să șușotească între ele fără să le pese că murmurul acela nu făcea decât să îngreuneze misiunea fetei. Următoarea oră am petrecut-o stând țeapăn în scaun și rugându-mă să-i dea Dumnezeu inspirație Paulei. Nea Racu se foia lângă mine. Pentru el, miza întâlnirii putea fi alta. Cred că nu-și făcea mari probleme în ceea ce o privea pe Paula. Avea încredere în ea. Dar îl îngrijorau celelalte lucruri care ar fi putut fi scoase la lumină în urma discuției.
Când Paula a lăsat jos pixul și a anunțat că este gata, aproape că expirase timpul. Profesoara s-a apropiat de ea fără să scoată un cuvânt, alungând, în schimb, liniștea cu zgomotul înțepat al tocurilor pe podea. A luat caietul cu un gest care s-ar fi vrut autoritar și a început să citească în gând chiar acolo stând în picioare lângă elevă. După vreo jumătate de minut, a ridicat privirea și a căutat un scaun. S-a așezat. Părea că citește mai concentrată. La un moment dat, i-am surpins o urmă de uimire traversându-i chipul. Nu știu dacă asta avea vreo legătură cu Platon… Dar detaliul nu i-a scăpat directoarei, care a venit lângă ea și a început, la rândul ei, să parcurgă textul peste umărul colegei sale.
După o vreme, profesoara a lăsat caietul pe masă cu un gest aproape pios.
– Incredibil! (Directoarea s-a așezat lângă ea) Absolut incredibil! a exclamat din nou profesoara de română, de această dată privind-o în ochi pe directoare. Un eseu foarte bun! (Se întoarse către noi) Trebuie să recunosc că am subestimat-o pe Paula. (Nicio secundă nu s-a uitat la ea ca să o felicite. De altfel, Paula stătea cuminte, la locul ei, cu privirea în podea. Nu aștepta laude) Cu toate acestea, cred că sunt multe lucruri de lămurit, domnilor. (Exact ce nu voiam! Profesoara se întoarse către directoare. I se adresa ei) Din câte înțeleg, acești copii sunt în grija unor străini. Nu contest faptul că cei doi, aici de față, au făcut o treabă bună dacă e să privim lucrurile exclusiv din punctul de vedere al învățăturii. Dar cine sunt cei doi? Ce intenții au, pe termen lung? Eu sunt de părere că frații Paula și Petrișor ar trebui să fie preluați de autoritățile competente ca să fie feriți de eventuale alte abuzuri…
Mă revolta ce insinua femeia aceea. „Eventuale alte abuzuri”? Mi-am rezumat reacția la o ușoară încruntare, cu toate că prin cap îmi treceau lucruri și cuvinte pe care mai bine nu le scriu aici…
– Draga mea, interveni directoarea împăciuitor, să nu ne pripim să tragem concluziile. Vom declanșa o anchetă, însă lucrurile astea trebuie făcute cu tact…
Nu eram sigur dacă asistam la un scenariu de tipul „polițistul rău și polițistul bun”, dar mă agățam de vorbele directoarei ca înecatul de un pai. Din capul mesei, privirea terorizată a Paulei mă rănea. De lângă mine, tăcerea lui Nea Racu nu îmi dădea motive de speranță. Cu toate acestea, când directoarea ne-a condus către ieșire, a fost foarte amabilă cu noi, a încercat să ne dea speranțe. Dar Nea Racu își vedea de tăcerea lui posacă, iar Paula începuse să plângă.
Ancheta a fost o glumă sinistră. A doua zi au venit cei de la Asistența Socială și i-au smuls pe cei doi frați de lângă Nea Racu. Eu am aflat abia când am ieșit din tură. Bătrânul plângea în pumni. Câțiva răstigniți încercau să-i aline durerea. Raptul fusese îngrozitor, cu lacrimi, cu țipete, Nea Racu sărise la bătaie, așa bătrân cum era, copiii sătenilor, veniți la „meditație”, asistaseră la toată scena și povestea se împrăștiase ca undele unui lac tulburat de o piatră aruncată în el. Nu am comentat prea mult. Nici față de Nea Racu nu am încercat să par mai compătimitor. Mi se părea că localnicii îl copleșeau cu bunăvoința lor. Am preferat să țin în mine acea revoltă, să mă hrănesc cu ea, fiindcă știam că aveam nevoie de asta. Luasem o decizie!
A doua zi ceream audiență la fostul meu coleg, Piticu’. M-a primit în biroul lui cu atmosferă aseptică, văruit complet în alb, cu plafon fals și cu spoturi luminoase. Părea să-i priască funcția. Piticu’ se îngrășase, dar costumul său negru cu dungi fine, cenușii, îi venea ca turnat. Probabil fusese făcut la comandă. M-a primit cu brațele deschise:
– Hai bre, Nea Prunea, matale ai nevoie de audiență la mine? Știi că ușa mea îți e deschisă mereu…
Dar i-a pierit zâmbetul când mi-a citit întunericul din privire.
– Piticule, am nevoie să mă ajuți cu ceva!
După alte două zile, ni s-a trimis vorbă de la Fetești să mergem să-i recuperăm pe frați. Sistemul de cunoștințe și relații al Piticului mă uimea și mă înfricoșa totodată. Un telefon către primarul post-revoluționar, un altul către inspectorat, unul către Direcția pentru Protecția Copilului… Unele lucruri nu se schimbă.
– Du-te tu, Pruneo! îmi ceru Nea Racu, cu un glas mai obosit ca niciodată. Eu nu cred că rezist…
Clădirea Centrului pentru Copiii Abandonați arăta ca o pușcărie. Pătrată, gri, înconjurată de un gard din beton, era expresia tridimensională a ideii de abandon din titulatura ei, care stătea tolănită deasupra intrării, cu litere de o șchioapă. În loc de „Centrul pentru Copiii Abandonați” ar fi putut scrie la fel de bine „Abandonați orice speranță voi, cei ce intrați aici!”. Când s-a deschis poarta și m-au văzut în stradă, așteptându-i, Paula și Petrișor s-au năpustit asupra mea și m-au strâns în brațe de parcă nu ar fi vrut să îmi mai dea drumul în veci. Am plâns. Am plâns împreună. Am plâns eliberator, am plâns de bucurie. Ai plâns vreodată doar din simpla dorință de a plânge? Ei bine, așa am plâns și noi.
Am trecut mai întâi pe la Grupul Școlar Construcții Căi Ferate, unde a trebuit să semnez niște acte care îl priveau pe Petrișor, apoi pe la Liceul Carol I, ca să completez și pentru Paula aceleași formulare moarte, reci și plictisitoare. Directoarea m-a primit în biroul ei. La ce presiuni se făcuseră asupră-i în ultimele zile, respectul pe care mi-l arăta mi s-a părut sincer și oarecum vecin fricii:
– Aș vrea să nu înțelegeți greșit demersul nostru, se scuză ea. Noi urmărim binele copiilor. („Urmăriți pe dracu!” era în mintea mea, dar m-am mulțumit să dau aprobator din cap, fără să spun nimic) Vedeți, doamna profesoară de limba română poate că vi s-a părut cam dură, dar în cele din urmă a înțeles situația. („A înțeles pe dracu!” Probabil că neîncrederea de pe fața mea era de-a dreptul țipătoare. Ulterior am aflat ce pedale fuseseră apăsate ca să o facă să „înțeleagă situația”. Poetă fără condei, profesoarei îi fuseseră respinse în repetate rânduri versurile de redacțiile revistelor de literatură, ceea ce o frustra îngrozitor. I se promisese apariția unor volume de poezii, însoțite de niște recenzii pozitive și de niște recomndări pentru a intra în lumea bună a scriitorilor) Vă asigurăm de tot sprijinul nostru…
Deja nu mai ascultam poliloghia directoarei.
– Vă mulțumesc, am catadicsit să-i spun când am bănuit că terminase.
Respiram ușurați și abia așteptam ca viața noastră să reintre în ritmul el molcom, să apară din nou copiii răstigniților ca să-și facă temele sub îndrumarea lui Nea Racu, să vină iarăși cereri de întocmire a scrisorilor și toate celelalte lucruri simple și importante, toate celelalte mici miracole zilnice care țesuseră viața lângă Halta Răstigniți, nume devenit oficial după Revoluție, fiindcă acum era voie să faci referiri la religie și în plus, motivația oficială mai conținea și niște bla-bla despre memoria locală și alte chestii de-astea cuprinse în noul limbaj de lemn al oficialităților.
Dar mie mi s-a trimis vorbă că sunt așteptat la sindicat. Am luat de la un magazin din apropierea Gării de Nord o sticlă de whisky, că nu puteam să mă duc cu mâna goală la Pitic după ce mă ajutase și m-am prezentat la data stabilită în fața biroului său. Secretara a bătut la ușă cu o timiditate studiată, a deschis și mi-a anunțat prezența.
– Pe asta o bem împreună, a hotărât Piticu’, în loc de mulțumesc, luând sticla și punând-o alături, lângă piciorul scaunului său cu tapițerie din piele maro.
Am dat să spun ceva, dar m-a oprit cu o ridicare energică a degetului arătător. Cu siguranță, în toți anii aceștia, exersase din plin gestul. Își împreună gânditor palmele sub bărbie.
– E bine că am rezolvat-o, Nea Prunea, spuse el pe o voce adâncă, menită să dea greutate mesajului. Asta fără doar și poate. Dar altceva voiam să discutăm. Nu cred că în tot acest răstimp nu te-a ros curiozitatea de a afla cine este cu adevărat Nea Racu. (Mărturisesc că, de la o vreme, dorința de a cunoaște trecutul bătrânului se ascunsese undeva, sub praful uitării, iar evenimentele din ultima vreme aproape că o și îngropaseră. Însă acum…) Nu o lua aiurea! Nea Racu e omul nostru, suntem prieteni… Dacă nu era el, nu știam despre Nea Platon… (Zâmbi cu subînțeles) Știi… băiatul cu uimirea! Nu am uitat. (I-am întors un surâs cald, ca de dragul vremurilor de odinioară) Uite cum stau lucrurile! Am o cunoștință la Arhivele Naționale și mi-am permis să apelez la ea ca să facă o mică cercetare… (Spunând acestea, deschise un sertar, scoase de acolo un dosar cu șină și îl împinse către mine) Citește! Nu te grăbi…
Nu m-am grăbit. Am aflat din paginile dosarului povestea unui profesor de filozofie din Craiova care, prin anii șaptezeci, fusese apreciat pentru o serie de articole despre Shopenhauer și Nietzsche, apărute în diverse reviste serioase, unele chiar traduse și publicate și în alte țări, mai ales din fostul bloc est-european. Din nefericire pentru acest personaj, la un moment dat se pare că ar fi făcut niște afirmații (în scris!) nu tocmai pe placul partidului, ceea ce i-a atras, pentru început, doar o mustrare. Dar problema oamenilor care gândesc mult este aceea că au tendința să și spună ceea ce gândesc, socotind că astfel vor atrage atenția asupra unor probleme și factorii chemați să le rezolve își vor face datoria. Mă rog, o astfel de situație duce la o concluzie paradoxală și anume la aceea că, gândind astfel, oamenii care gândesc mult dovedesc că nu gândesc atât de mult precum cred ei. Pe de altă parte, dacă te apuci să critici un om deștept, acesta va înțelege, îți va mulțumi pentru critică și se va corecta. Dacă te apuci să critici un prost, se va supăra. Comuniștii se pare că nu au apreciat că profesorul de filozofie a continuat să acuze anumite aspecte ale regimului pe care le găsea neconforme cu doctrina și cu bunul simț. Colac peste pupăză, soția profesorului se încurcase cu un ofițer de Securitate care o ajutase în cariera ei medicală. La un moment dat, femeia i-a cerut divorțul profesorului. Întâmplător sau nu, asta se întâmpla în aceeași perioadă când omul începuse să aibă probleme grave cu Securitatea. Idealist ori îndrăgostit, profesorul a refuzat ideea divorțului, chestiune pe care nici nevastă-sa, nici ofițerul nu o puteau lăsa așa. Într-o seară, venind spre casă, omul a dispărut pur și simplu. Nimic paranormal. Doar o invitație pe care nu o putuse evita… Deși în dosar nu era consemnat locul unde a fost dus și ținut vreme de două săptămâni încheiate, nu era greu să-mi imaginez un beci umed și întunecos în subsolul clădirii Securității. După două săptămâni a reapărut îmbrăcat cu aceleași haine pe care le purtase în seara când fusese văzut ultima oară și când fusese făcut nevăzut. Dar era schimbat. Buimac, părea că își pierduse nordul. Un alt amănunt pe care povestea îl trecea cu vederea dar pe care nu îmi era greu să mi-l imaginez era acela că, probabil, dacă i-ai fi cerut să-ți povestească despre sistemul filozofic al cine știe cui, ți-ar fi ținut o prelegere de te-ar fi lăsat cu gura căscată, dar dacă l-ai fi întrebat cine e și unde locuiește, ar fi ridicat din umeri. După un scurt popas într-o sală de judecată unde i s-a cerut să semneze niște acte de divorț despre care nu avea habar și după ce le-a iscălit cu un X în dreptul unui nume care i se părea străin, profesorul, neînțelegând nimic din ce se petrece, s-a trezit uitat într-o gară. Culme a mărinimiei, nevasta și ofițerul îi oferiseră două valize cu cărți, cota lui din ce partajaseră la divorț. Raportul era însoțit de o fotografie xeroxată a unui individ de treizeci-patruzeci de ani, luată dintr-o revistă de filozofie. Un chip blând, încadrat de favoriți, după moda anilor șaptezeci… Cu destulă imaginație, îl puteam ghici acolo pe un Nea Racu tânăr. Dar nu puteam băga mâna în foc. Deși explica multe, povestea nu prea se potrivea din punct de vedere cronologic. Dacă astfel vor fi stat lucrurile, atunci înseamnă că între momentul alungării lui și cel când am dat peste el în Haltă la Răstigniți trebuie să fi trecut șapte, opt, poate chiar zece ani. Nea Racu – Odiseu! Cum ai rezistat în tot acest răstimp? Pe unde ai rătăcit? Unde îți sunt ciclopii, unde îți este vrăjitoarea, Nea Racule?
– Nimic nu garantează că este aceeași persoană, am concluzionat eu închizând dosarul și punându-l la loc, pe birou.
–Nimic nu garantează, fu de acord Piticu’. Dar trebuie să admiți că e o variantă plauzibilă.
– Depinde cine spune povestea…
Am citit o urmă de mirare pe chipul celuilalt, iar el s-a prins și a zâmbit, fiindcă uimirea ne aducea aminte amândurora de acel dialog din tren…
– Da, depinde de cine o spune, spuse și el, dând din cap aprobator. Și mai depinde și dacă se încumetă cineva să i-o spună lui Nea Racu.
Nu i-am destăinuit niciodată ce aflasem. Și nici Piticu’. Oricum, el nu mai vizitase căsuța de lângă haltă de mulți ani. Dar eu am ales tăcerea, în primul rând pentru că nu eram convins că profesorul din fotografie era Nea Racu. Ar fi putut fi, însă… La fel de bine ar fi putut să nu fie. Pe urmă, ce rost ar fi avut să trezesc acele amintiri într-un suflet căruia îi fuseseră furate și care se reconstruise de la sine acceptând o nouă identitate și construind odată cu ea niște amintiri mult mai luminoase. Ca să fiu sincer, cred că nimănui nu i-ar fi făcut plăcere să recupereze un trecut atât de trist…
Viața a continuat să curgă la fel. „Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc!” Pe Nea Racu au ajuns să-l stafidească anii. Se mișca tot mai greu. Îl lăsaseră ochii… Dar vorbea la fel de frumos. Doar că pe o voce din ce în ce mai stinsă. Erau tot mai puțini copii care veneau să-i ajute cu temele. Dar sătenii nu îl uitaseră. Continuau să-i aducă de-ale gurii sau dintre cele de trebuință prin casă. Mie îmi cerea cărți de la București. Paula a intrat la Filologie, iar Petrișor s-a angajat la Combinatul de la Năvodari. Își luaseră zborul, cum se zice. Comunicam cu ei, la început prin intermediul pagerelor, apoi, când au apărut telefoanele mobile, a fost mai ușor. Aparent! Îmi era greu să vorbesc cu ei prin metoda celor trei secunde de la începutu apelului, care erau gratuite. Altminteri, ca orice trăznaie nou descoperită, convorbirea la telefonul mobil costa ca la balamuc, pe atunci. Mă rog… Ei erau tineri. Le ieșea mereu treaba asta cu cele trei secunde.
– Ce faci?
Și închidea.
– Eu sunt bine.
Și închidea.
– Intru de muncă.
Și închidea. Sau…
– Sesiune.
Și închidea.
Al naibii să fiu dacă mi-a reușit vreodată chestia asta!
Dar, într-o bună zi, apelul a fost mai lung. La început, liniște. Am insistat cu „Alo! Alo!”. Pe ecran era numărul de telefon al lui Petrișor. Am bănuit că îl aud cum își trage nasul. Plângea?
– Nea Prunea, trebuie să vii acasă. L-au… l-au găsit pe Nea Racu…
Atât a fost în stare să spună și a închis. Am știut că se întâmplase ceva rău, acel ceva normal de rău, acel ceva de-a dreptul odios tocmai prin normalitatea lui. Când am ajuns, Paula și Petrișor erau acolo, împreună cu alți câțiva săteni. Stăteau în fața casei și așteptau. Părea că aerul însuși, îmbibat cu prea multă tristețe, se prăbușise peste ei și îi strivea. Înăuntru, niște oameni pregăteau trupul lui Nea Racu pentru ultima călătorie. Am aflat că îl găsise o bătrână venită să-i dea împărțeală de Moși. Îl aflase rece și țeapăn, stând pe scaunul său preferat, cu spătar și ținând o carte în mână. L-am înmormântat în micul cimitir din sat, unde își dormeau somnul și preotul și diaconul care dăduseră numele localității. Alți răstigniți cine știe pe unde își odihneau oasele…
Nu am să te mint. Nu a fost un doliu ca de sfârșit de lume. Nu s-au despicat cerurile, nu s-a cutremurat pământul. Ne-am închinat, am zis un „Dumnezeu să-l ierte!” și cam atât. Nu pentru că nu ar fi meritat mai mult. Dacă mă întrebi pe mine, omul merita funeralii cu salve de tun. Dar, de la o vârstă, viața devine povară și într-un fel, oricât te-ar durea pierderea cuiva, nu poți să nu te bucuri, chiar și fără să o arăți, pentru el, că a scăpat de chin.
Trebuie să recunosc că, în primele luni după moartea lui, când trecea viermele de tablă pe lângă Halta Răstigniți, îmi aruncam privirea spre căsuța lui Nea Racu și mă cuprindea un dor de el, de vremurile acelea când erau o droaie de copii în bătătură și când Paula și Petrișor erau niște țânci. Apoi am evitat să mai privesc într-acolo, când am văzut bălăriile recâștigând bătălia cu zidurile. Mă durea. „Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc!” Ușor-ușor, bojdeuca s-a pierdut nu numai printre ciulini, dar și în acea pastă de rugină și rutină pe care, dacă nu știi cum să o echilibrezi, atunci ai tentația de a trage semnalul de alarmă și de a o lua la sănătoasa peste Bărăganul pe care ajunsesem să-l urăsc fiindcă era prăfuit, torid, înghețat, neprimitor, mocirlos, înnebunitor, dar care păcătuia cel mai mult prin aceea că în el nu se mai afla Nea Racu. Pe cei doi frați îi vedeam foarte rar. În schimb, vorbeam la telefon. Petrișor cunoscuse o fată și aveau gânduri serioase. Paula terminase facultatea și își căuta de muncă… Am fost la absolvirea ei. M-a invitat să-i fiu „părinte simbolic”. M-am simțit de parcă Nea Racu o privea prin ochii mei, zâmbind mulțumit. („Oricum ți-am fost părinte, împreună cu Nea Racu, fetițo…”) M-am pensionat după doi ani de la moartea lui Nea Racu. O vreme am stat ca prostul, în apartamentul meu din Fetești, fără să fac nimic. Încercam să mă obișnuiesc cu gândul că nu mai am de mers la muncă, ceea ce mi se părea absurd. Cum adică să nu mai merg la muncă? Apoi am tocmit niște băieți destoinici și am renovat locuința. Apoi iarăși am stat ca prostul. Condiția de pensionar îmi venea ca un costum croit aiurea. Atunci am făcut primul lucru care mi-a trecut prin minte: am luat trenul spre București. Aveam abonament, că doar lucrasem o viață la CFR. Când am ajuns, m-am dus glonț în Piața Universității, la tarbele cu cărți vechi care dădeau culoare și personalitate locului. De acolo îi cumpăram lui Nea Racu. Simțeam că trebuia să continui cumva acel ritual. Și am făcut-o! Doar că nu mai aveam cui să dau cărțile. Le luam pentru mine. Citeam în tren, uneori treceam de Fetești, ajungeam la Constanța și luam următoarea cursă înapoi. Câte volume nu am terminat astfel!
Mărturisirea roților de tren trecând peste rosturi își găsise alt rost, păentru mine. Continua să marcheze trecerea timpului, doar că timpul mi se adresa în alte cuvinte. Asta până când, într-o zi, mi-am aruncat privirea pe fereastră când am trecut prin dreptul Răstigniților și m-am întors în acel timp, în Marele Timp din care fusesem izgonit cu (deja) ani în urmă: casa lui Nea Racu înviase! Bălăriile fuseseră îndepărtate, tencuiala refăcută… Trebuia să investighez! La întoarcere, am coborât în haltă.
Curtea era plină cu râsete de copii, ca pe vremuri și pot să spun că în acel moment m-am simțit ca un ales al sorții, fericit să trăiască întinerirea. Din casă a ieșit un Petrișor adult, zâmbitor. M-a zărit. S-a întors și a anunțat vesel pe cineva care se afla în interior:
– A venit Nea Prunea!
Apoi mi-a ieșit în întâmpinare. Din casă a apărut mai întâi o tânără însărcinată, pe care avea să mi-o prezinte drept „viitoarea mea soție”, urmată de Paula. Ne-am îmbrățișat. I-am întrebat din priviri care era treaba cu copiii din bătătură. Numărasem șase prichindei.
– Sunt ca noi, Nea Prunea, mă lămuri Petrișor. Unii dormeau sub poduri, pe alții i-au adus rude care nu îi mai puteau crește. Părăsiții din Răstigniți…
Mi-au povestit cum îi îmbrăcaseră, cum îi hrăniseră, cum le căutaseră certificatele de naștere ori le scoseseră unele noi, cum îi trimiseseră și cum îi țineau la școală… Tot ce învățaseră de la Nea Racu aplicau acum cu o maturitate care mă lăsa fără cuvinte. Și nu o făceau din milă, ci din convingere.
M-au invitat înăuntru. Totul era diferit față de cum știam eu. Policioarele pe care le montasem pentru Nea Racu dispăruseră. Acum, pe acel perete era o bibliotecă. Într-un colț, o fotografie a lui Nea Racu. Acea fotografie a profesorului de filozofie pe care o văzusem în dosar.
Observându-mi uimirea, Paula mă lămuri:
– Nea Piticu’ m-a ajutat să-mi găsesc un post de profesoară, la Țăndărei. Am fost la el, înainte să se pensioneze, și-a amintit de mine cu toate că nu mă mai văzuse de pe vremea când eram o copilă și mi-a spus tot.
În sinea mea am surâs… Piticu’ și ideea lui de a săpa după o poveste pentru Nea Racu, poate chiar de a construi, ori de a împrumuta una!
De atunci, mă întorc mereu la Halta Răstigniți, așa cum o făceam când trăia un anumit om peste care am dat, într-o anumită primăvară, citind rezemat de cadrul ruginit al unei bănci. Cei doi frați se ocupau cu rândul de gospodărie. Chiar și după ce s-a căsătorit și i s-a născut primul copil, Petrișor a continuat să se țină de ceea ce am bănuit că fusese un legământ între el și sora lui ca să ducă mai departe moștenirea lui Nea Racu. Se ocupa să nu le lipsească nimic copiilor. Venea o dată la două-trei zile și umplea frigiderul. El avea de grijă să aibă cei mici și ce îmbrăca. Câștiga bine la Combinat… Paula se ocupa de educația țâncilor, venea zilnic și îi ajuta la teme, ea locuind și ceva mai aproape de haltă. Ușor-ușor, mi-am (re)găsit și eu locul în acest angrenaj. Eram acel unchi a cărui menire era să-și amuze nepoții.
Dacă Nea Racu reușise să lase niște urme ale trecerii lui prin lumea asta sau doar prin Răstigniți, atunci Paula și Petrișor erau pământul care își asumase să păstreze aceste urme. Ei ar fi putut spune poate mai multe despre el, sau ar fi putut să le spună mai frumos ori mai cu suflet. Cu siguranță, pentru ei, Nea Racu a rămas figura în care s-au amestecat mama și tatăl ideali. Celorlalți copii li se povestea despre el, dar pentru ei Nea Racu era un personaj ca de poveste. În ceea ce mă privește, de fiecare dată când luam personalul să plec din Halta Răstigniți doar ca să am unde să mă întorc a doua zi, mă uitam peste umăr la platforma de beton pe care nimeni nu se sinchisise să o repare și îl vedeam cu coada ochiului pe Nea Racu făcându-mi cu mâna de lângă cadrul băncii. Dar mereu fugea de acolo, se amesteca cu aerul, când încercam să-i prind imaginea cu toată privirea. În capul meu era o simbioză între el și locul acela, mai degrabă decât între el și profesorul de filozofie. Mă gândesc mereu că Piticu’ ar spune povestea asta diferit. Mereu contează cine spune povestea… Chiar! Ce o mai face Nea Piticu’?
Te duc, te-aduc! Te duc, te-aduc!