REXPUBLICA

Violeta Mihai

Simbolismul interbelic, manifestat plenar la începuturile sale, apoi din ce în ce mai subtil, în creații izolate, a lăsat posterității atât creatori de substanță, cât și opere disparate, atinse de pana inspirației creatoare ori contaminate de mișcările revistelor ce au proiectat asupra scrierilor atât sincronizarea cu literatura europeană, cât și apogeul ca valoare artistică.

Temele predilecte ale creației bacoviene: moartea, viața la răscruce în târgurile provinciale, sărăcia, impalpabilul, angoasele, plictisul, arta și motivele prin care se concretizează acestea (toamna, primăvara, ploaia, ninsoarea, singurătatea, nevroza) care vin să contribuie la edificarea unor nuanțe ce realizează proiecții apocaliptice asupra unor fenomene de proporții indiscutabile.
Ploaia bacoviană devine din emoție dezechilibrată un diluviu extins la dimensiuni cosmice, întrucât nimic nu o însoțește și nu o potențează, așa cum o fac sunetele tălăngilor adormite, risipite toamna în pădurile întunecate de pe coastele dealurilor. Experiența este aproape sinistră dacă ne gândim la faptul că laitmotivul „Oh, plânsul și când plouă!“ accentuează sonoritatea difuză a picăturilor transformate invariabil în lacrimi. Cele patru catrene ale poeziei bacoviene duc la o interpretare pe cât de tristă, pe atât de bogată în semnificații, căci universul acestui artist pare coborât din orașele invizibile ale lui Italo Calvino, șurile învechite desemnând spații ce atestă prezența animalelor, suflete calde și mute, prelungindu-și afonia în sufletul receptiv al artistului mai întâi confuz emoțional, apoi eruptiv, exuberant în plâns.
Nu există fericire la Bacovia, lumea sa artistică fiind epuizată, marginalizată, situată undeva între depresie și cimitir, între mahala și abator, greu de acceptat și de suportat chiar și în imaginație. Faptul că eul lăuntric este prezent undeva în perspectivă, având opțiunea unei prezențe acvatice intense ce face trimitere la nevroză nenumită, dar bănuită și îndelungată ca un moment de exclamație dureroasă cu tendință de blocare în timp și spațiu, în extremitatea adormită a istoriei, în care predomină straturile succesive de tină și de rămășițe umane, pune problema manifestării unor sentimente stranii, ca în urma unei boli prelungite, posibil depresie însoțită de anxietate.
Fata bolnavă din vecini ce răcnește la ploaie râzând este o prezență umană de dincolo de sufletul abulic al poetului toamnelor sinistre și al zăpezilor

sîngerânde din perimetrul abatoarelor. Constată, exclamă și își creează o apăsare exemplară ce-i hrănește starea de singurătate capabilă să marcheze o prezență copleșitoare în apa ploii ce inundă umanul din el, înecându-l, scoțând la suprafață o individualitate marcată de problema absenței comunicării interumane, substituită de sufocare.
Eul poetic observă fata, dar nu își marchează prin nimic prezența, nu comunică, nu o cheamă, nu-i vorbește, fiind doar o altă ipostază umană, paralelă, independentă de voința sa, incapabilă să lase ploaia în anonimat, apa șiroind la infinit, umezeală dusă la extreme, lipsită de posibilitatea regenerării, purtând în sine bacteria damnată a putrefacției.
Frica imensă de ploaie, singurătatea, iubirea și ura împreunate, ca un șarpe greoi lăsând dâre pe pământul îmbibat de ploaie, dau naștere unor halucinații auditive: cineva care cântă în ploaie alături de un copil care plânge, cineva care spune basme la gura sobei – lumea tălăngilor – alături de cineva căzut pradă nebuniei, imagini repetitive ce dăinuie în conștiința construită pe tipare maladive a poetului fixat în spațiul și timpul ploii de apocalipsă.
Nimic nu pare să transfere ideea de nebunie, nici măcar imaginea lumii golite de vise, o lume poposită în spațiul artistului doar pentru confirmare, nu și pentru împlinire, căci ghidul către sine nu conține decât energia sa creatoare, nicidecum una vindecătoare, greu cenzurată de o existență marginală, la granița dintre om și animal, dintre viu și mort.
Abisele de care amintește artistul sunt cele lăuntrice, cele care contează de fapt în existența noastră limitată și precară, alături de imaginația care uneori nu ne ajută, pentru că nu suntem toți la fel, nu suntem copii ale aceluiași tipar – calapod, ramă ori stativ. Sunetele pluviale au puterea magică de a transforma, metamorfoza ducând la origini, la bază, nicidecum la vârf, la pasul prin noroi, la straturile de tină lipicioasă, nu la apa cristalină a izvorului ori la valul înspumat al oceanului.
Detenția poetului într-un spațiu imposibil de părăsit este asimilabilă mormântului, loc ingrat cu dimensiuni prestabilite destinat unei singure meniri, putrefacția. Atracția către efectul tardiv al ploii infinite provine din masochismul bacovian, din dorința tainică a acestuia de a vedea în perpetua și metamorfotica suferință o posibilitate de a-și sublinia faptul că încă mai trăiește, că a reușit să supraviețuiască potopului biblic, că este pe cale să-și piardă mințile, că malignitatea ploii și-a impus forța, că mai aude doar un sunet ,,plânsul tălăngii când plouă“, reverberat de patru ori pe parcursul poeziei, ca și cum talanga poartă cu sine durerea, tristețea, ecoul dogit al misterelor nebuniei și supraviețuirii concomitente.
Cu cât plouă mai mult, cu atât poetul este mai trist, cu cât plouă mai tare, cu atât poetul atrage mai multă durere, cu cât plouă mai prelung, cu atât se agonizează starea maladivă a poetului transformat într-un receptacul al durerilor universale. Atracția către durere nu este posibilă decât în cazul sensibilității expansionate a poetului artist al cuvintelor ce nasc sonorități și semnificații simultan, de la nivel fonetic până la nivel stilistic descărcând adevărate dicționare de șoapte ce se sparg de ziduri și de ferestre. Dar în poezia bacoviană „Plouă“, nu avem decât șurele vechi și vecinătatea umană, o fată bolnavă, cântecul sau plânsul unui copil pe care nimeni nu-l ia în seamă, o lume golită de vise, indiferentă, aflată sub marcajul apei pluviale, cuantificată în vaietul, oftatul, suspinul artistului „Oh, plânsul tălăngii când plouă!“. De la uimire: „O, plouă cum n-am mai văzut…“, starea psihică a poetului s-a dezagregat devenind morbidă. Cu cât devine mai trist, cu atât plouă mai tare, cu cât crește distanța între semeni, cu atât crește ploaia, potop al disperării lichide, plâns ce se transformă în diluviu, materie curgând, noroi clipocind sub tălpile murdare, val murdar lovind în întunericul nopții în cel lipsit de apărare, atât de pe uscat, cât și de pe apă, nicăieri descoperind scăparea, salvarea, fie doar ca posibilitate.
Traseul lichid al fricii noastre diurne și nocturne este sângele, marcaj roșu al vieții și al morții deopotrivă, de aceea fie și numai repetiția verbului „Plouă, plouă, plouă…“ are capacitatea de a ne introduce în starea de melancolie, de percepție a pustiului lichid mintal cu toate fibrele, cu toată năvala sângelui, cu toată beția luată ca pavăză contra insomniei și meandrelor întortocheate ale memoriei și subconștientului. Geografia durerii bacoviene nu suportă decât porturi deschise: locuința lacustră, șura veche, fundul grădinii, cârciuma din mahalaua sordidă, cu ziduri mâncate de igrasie, spații ale disconfortului fizic și mintal, locuri în care eul nu se mai poate manifesta, nu există intimitate, totul se împarte la toți, inclusiv cu animalele.
Poet de atmosferă, Bacovia ne impune de fiecare dată două realități, una palpabilă, vizibilă, gustativă și odorizată deopotrivă pentru el și pentru ceilalți, și una secretă, interioară, pe care ne-o comunică prin simplul motiv că dorește să-i confirmăm accesul la aceleași sentimente. Comunică și se comunică în aceleași nuanțe mohorâte pe care le cunoaștem din celelalte creații marcate de stresul existențial, de izolarea continuă la marginea unei societăți apăsătoare, infame și puse la zid ori de câte ori are ocazia.
Monotonia trăirii plânsului materiei pare să nu mai surprindă, fiindcă omul Bacovia a închis un zid în jurul său, pe care îl escaladează de fiecare dată când se lamentează „Oh, plânsul și când plouă !“. Nu există acoperișuri, burlane, streșini pe care să se prelingă această apă în exces cu care natura ne gratulează de fiecare dată când are ea chef, împingând umanul hipersensibil la deraiere mintală garantată. Starea de criză guvernează toată această perioadă pluvială ce se prelungește ad infinitum, lăsându-ne un gust amar.
*
„Plouă“, de G. Topîrceanu, ne relevă prezența unui artist al verilor secetoase și al toamnelor fluide, al unei naturi situate în vecinătatea umană cu formă și conținut născute în zodiac ridicolului. G. Topîrceanu susține în poezia „Plouă“ pe un interval de cinci catrene partitura unei „binecuvântate“ sarabande a ploii, motiv central al poeziei simboliste. Atașat „Vieții românești“, purtând un dialog caustic cu reprezentanții modernismului, Topîrceanu nu se poate abține să nu-și încerce lira cu acorduri ce imprimă un ritm cu totul special poeziei interbelice. Acesta lasă în urmă epocii marcate de multe personalități literare multe versuri unice,pe care talentul său irepetabil le-a marcat cu un rafinament distins al versificației și cu sonorități memorabile. La fel de nesupus în poezie, Topîrceanu suie și coboară pe portativul ploii, coșmar al pescarilor și vânătorilor deopotrivă, ca și al creatorilor de poezie, propunând nuanțe diferite ale acestui simbol diluvial.
De patru ori în primul catren, verbul „plouă“ marchează instaurarea unei noi ordini a infiltrării apei în natură și în ființa sensibilă a poetului iritat. Nu este o ploaie scurtă, de vară, o aversă, ci o ploaie îndesată, una care-ți inundă măruntaiele: „ Pe-aici când plouă, plouă îndesat,/ Nu ţine ca la noi un ceas ori două./ Că ziua plouă, plouă pe-nserat,/ Şi când se crapă iar de ziuă, – plouă“. Nu există repaos, ca și când cineva ar dori să poată respira, plouă fără încetare – „îndesat” –, momentele ritmului circadian fiind marcate de invazia acestui inamic sinistru, imposibil de anihilat, indiferent la voința și la puterea cuiva. Ziua, pe înserat sau când se crapă de ziuă, ploaia își face de cap și distruge starea psihică a oricărui individ.
Bogata limbuție a lui Topîrceanu leagă motivul ploii de tema naturii, cea cu două fețe, una apropiat umană, cealaltă situată în liniștea ei milenară. În faptul zilei, când umanitatea ar trebui să colinde sau să-și manifeste prezența în alte spații decât interiorul celor patru pereți, ploaia își manifestă prezența implicit funerară în plânsul streșinilor, în starea precară a pădurii, comparată cu o curcă plouată, hiperbolă ce sugerează o caricatură ce capătă proporții la nivel planetar. Abia în catrenul median își face apariția astrul zilei, redus la o caricatură similară celei anterioare – ,,soarele sărac“–, fără nimic impunător, doar „ca să-ți facă-n ciudă“, asemenea unui vecin dornic de o porție de gâlceavă pentru variație. Demonetizarea, desacralizarea valorilor, a simbolurilor este o trăsătură specifică poeziei lui G. Topîrceanu, precaritatea solară manifestându-se ca un afront pentru ființa umană gata să dispere de nervi, deoarece atunci când vrea să părăsească spațiul protector al cerdacului devine victima sigură a unei răpăieli dirijate: „N-apuci a scoate nasul din cerdac,/ Că până la întoarcere, – te udă“.
Ultimele două catrene lasă ploaia să se distanțeze, părelnic, de ținta umană, obosită să aștepte sfîrșitul diluviului, să simtă căldura și lumina, dar este numai o iluzie, căci insatisfacția vine din urmă: „Și cerul câte-oleacă, spre apus,/ Se luminează puțintel – a ploaie“. Interesul față de limpezimea cerului nu scade, dar în catrenul final, când totul se transformă sub denumirea de: „Atunci se cheamă că e timp frumos“, intervine morala, ca într-o fabulă, semnificațiile ascunzându-se în comportamentul animalelor și în semne repetabile doar de om cunoscute: „Dar fumul din ogeac se lasă-n jos,/ Și porcul umblă tot cu paiu-n gură“, marcând astfel venirea iernii, anotimp al recluziunii și sentiment al tristeții iremediabile.
Poezia „Noiembrie“ aparține aceluiași liric interbelic situat la răscruce de drumuri, între tradiție și modernitate, și mută accentul spre caracterul ploii: „Plouă stupid…“, „Plouă perfid…“, „Plouă de sus…“, „Plouă placid“, marcând astfel sonoritatea consonantică, duritatea ploii ce lansează puhoaie pe acoperișuri capabile să le țină piept. Comparația cerului cu ciutura care distribuie la întâmplare, dar continuu „frigul lichid“ rămâne în limitele unui creator de poezie ce se înscrie în categoria simbolismului autentic, condiționat mintal de un fenomen imprevizibil și dătător de angoase.
Apariția ciorilor în imperiul ploii sugerează numai parțial apariția morții naturii, fenomen natural, la fel de marcat de neprevăzut, zborul acestora reprezentând cu certitudine un semn al venirii iernii: „Cârduri de ciori-/ Neagră pecingine,/Flori de funingine/ Zboară sub nori.“ Metafora „neagră pecingine“ sugerează trăsătura malefică a înaripatelor producătoare de neliniști metafizice, duhuri asociate misterelor, păsări necrofage ce simbolizează lipsa de limite a manifestărilor naturii.
A doua metaforă: „flori de funingine“ imprimă zborului stolului ciorilor o caracteristică aparte, frumusețea și urâțenia, perfecțiunea și murdarul resturilor arderii ascunzând oximoronic o întreagă existență sub acoperire, una extinsă la câteva secole de mizerie. Ipocrizia ploii ce picură-n inimă „neant acid“ aparține, de asemenea, recuzitei și scenografiei dramoletelor interbelice de mahala, în care fanții se legau pentru eternitate de frumusețile fragile și limitate la păcatele unor existențe lipsite de suport empatic și de compasiunea semenilor. Iubirile de un anotimp, deși erau la modă, preocupau tuberculoza și alte maladii insidioase ce grăbeau oamenii să-și consume mai repede existența.
Finalul provocator se delimitează de mirajul purificării, melancoliei, regenerării și se extinde către putrefacție, mergând către o transformare definitivă, dispariția omului. Ploaia, ca orice fenomen pasiv și activ deopotrivă, mută lucrurile, schimbă conformațiile, transformă peisajele, anotimpurile, dispoziția celor care o trăiesc. Umanul se divide, nemulțumit, aplecat către sinele ultrasensibil, atent la cele mai subtile nuanțe care se alterează vizibil sub efectul destabilizator al factorilor de mediu, pasager, incidental ori permanent. Noaptea, cu ploaie sau în lipsa ei, se întinde uniformizantă pe suprafețe orizontale și verticale, lăsând somnului și viselor acces la gustativ, olfactiv, tactil și auditiv, misterioasă și fascinantă.
Generator de spaime și de anxietate, stimulul ploii apare asemenea unei anomalii climatice de o intensitate comparabilă cu experiența anterioară a celui vizat, ori de atitudinile formate, ținând cont de perioada de latență, ori de efectul de postacțiune. Senzațiile pot deveni conștientizate, apar și se transformă în parte a experienței noastre cotidiene, permițându-ne să interacționăm cu lumea înconjurătoare și să ne adaptăm la ea.
Contemporani, dar diferiți, originali până la exasperare, Bacovia și Topîrceanu rămân în conștiința publicului ca martori ai unei epoci de vizibile și profunde transformări, marcând indubitabil evoluția literaturii române, Bacovia aducând un ton pesimist și melancolic prin simbolismul său de substanță, dar profund, în timp ce Topîrceanu a îmbogățit literatura cu umorul său fin și observațiile satirice legate de absurditatea și uzura vieții cotidiene, creând astfel o diversitate stilistică în peisajul literar al perioadei interbelice.

Ilustrație realizată de Copilot