Angela Furtună
De la Monica Lovinescu ne-a rămas, fără îndoială, modelul sacrificiului pentru țară, cu atât mai necesar, cu cât patria cade prizonieră unui stat agresor nemilos și este ocupată de Armata Roșie. Dar pilda acestei existențe excepționale, care a fost celebrată în 2023 la Centenarul nașterii sale, valorifică și idealul universal de slujire a limbii române, a literaturii, a culturii, a adevărului critic, a bibliotecilor.
Monica Lovinescu înseamnă, la fel ca și tatăl ei, E. Lovinescu, venerarea bibliotecii și a cărții, pe traseul București – Fălticeni – Crușeț – Paris și retur. Bibliotecile traversate cu astfel de călăuze și maeștri de gândire, prin lectură și luptă pentru libertate, definesc o Românie profundă, dar aproape secretă. Lumea de azi nu o mai (re)cunoaște. Ignorarea acestei lumi a cărții poate fi primul pas către dispariția ei.
Îmi amintesc o carte a recuperării, scrisă de Victoria Dragu Dimitriu (Victoria Dragu Dimitriu, Povești cu cenalcuri vechi din București, 1880-1934, Editura Vremea, București, 2021), o poveste a Bibliotecii care preia suflul ființelor ce bântuie capitalele culturii din anii Lovineștilor (Victoria Dragu Dimitriu, Povești cu cenalcuri vechi din București. 1880-1934, editura Vremea, București, 2021; Introducere), căci „orașul își mână copiii cu aerul că nici nu știe de ei. Are tot atâtea fețe câți ochi îl măsoară – păienjeniș de traiectorii, clișee suprapuse, paralele reunite dincolo de infinit. În acest teritoriu bătrân și plural, al Bucureștilor și al Bibliotecilor, încerc să pătrund, căutând aglomerările poeticești, locuințe anonime, redacții, cafenele, săli de curs, foaiere de teatru, subsoluri de tipografii, edituri, galerii de artă, parcuri, mergând pe urmele singuraticilor, pe străduțe dosnice, intrând în câte un cinematograf, sărind dintr-un tramvai într-altul, întârziind prin anticariate și librării. Cenacluri celebre prind viață ca o hologramă, la interferența amintirilor multiple”. Ceva din acest Babel a urcat în biblioteca lui E. Lovinescu, apoi în biblioteca de la Paris a „Monicilor”, iar ulterior în bibliotecile-clone risipite post-mortem prin țară, după repatrierea urnelor cu cenușa proprietarilor.
După psalmii ridicați bibliotecilor sacrificate, o întrebare mi se pare inevitabilă. A fost bine ca această bibliotecă de la Paris, construită de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, de o importanță colosală pentru memoria Războiului Rece și a exilului românesc, să fie dispersată? Datele cunoscute la ora actuală arată că biblioteca de la Paris a fost împărțită, după repatriere, între mai multe instituții, orașe și centre, preferate fiind Transilvania și Sudul României, unde se știe că atitudinea față de cuplul de scriitori din exilul antitotalitar a rămas binevoitoare, spre deosebire de Moldova, și chiar regiunea unde aceștia au fost înmormântați (în Cripta Lovinescu), într-o zonă în care, prin tradiție, persistă chiar și în mediul intelectual-academic o cultură ostilă exilului românesc antitotalitar, reformelor și ideilor democratice, precum și spiritului occidental. Situația creată ar putea să nu fie favorabilă memoriei Lovineștilor (și nu ar fi pentru prima oară în istoria națională!), pe termen mediu și lung, deși plasarea arhivelor în interiorul arcului carpatic și la București le protejează, în caz de agravare a situațiilor de conflicte ultranaționaliste antioccidentale sau a acelora de război regionale (care vizează, azi, în toiul agresiunilor rusești, mai ales Moldova românească și Basarabia, cu tot cu tezaurele lor de patrimoniu).
De obicei, o bibliotecă de mare valoare nu este divizată decât în caz de război și de urgență a evacuării. Nu era cazul aici, ca biblioteca de la Paris a „Monicilor” să fie atât de fragmentată. Cândva, un alt mare cărturar umanist și savant român, posesor al unei biblioteci particulare excepționale dezvoltată în afara țării, a fost Moses Gaster; el s-a stins în exil în Anglia, departe de țară (când tocmai mergea la universitate să țină un curs despre limba română) –acela îndurând, pe lângă povara exilului, și persecuții rasiale antisemite. Condițiile expulzării sale politice și datele despre exilul savantului și al bibliotecii sale (deși urmate de tardive reparații ulterioare) sunt o pagină tristă și rușinoasă a istoriei noastre (Angela Furtună, Patria primitoare și dragostea de neamuri1). Însă Gaster a insistat încă din timpul vieții, prin dispoziții testamentare stricte, ca biblioteca sa să rămână întreagă și să fie transmisă post-mortem țării ca un Tot (Angela Furtună, Patria primitoare și dragostea de neamuri2). Poate că prietenia specială și sinceră cu Mihai Eminescu i-a șlefuit lui Gaster adâncul și tainicul fior față de românism, față de textele fundamentale și de cărțile românilor.
De la Eminescu, a și cumpărat multe cărți vechi și manuscrise, ce vor urca apoi la rang de cinste în propria bibliotecă, iar ulterior, în 1939–1940, revenind Bibliotecii Academiei Române. Dar un fior asemănător străbate culegerea sa de povești populare ale țiganilor din România, carte de texte culese cu infinit devotament de Gaster. Iar această pasiune era sinceră, la dr. Gaster, fiind direcționată și gestionată nu numai către cultura sa etnică, așadar, ci către mai multe culturi.
Poate că, așa cum observa și Mircea Eliade, „Gaster găsea, în lectura neodihnită a acestor texte populare, putința de comuniune cu sufletul celor mulți și al celor umili, calea către inima neamului său și către a celorlalte neamuri. Căci, asemenea oricărui mare patriot, savantul acesta ajunsese să iubească foarte multe neamuri, tocmai pentru că învățase de tânăr să-și iubească neamul său. N-a fost un cosmopolit, deși a fost un om universal. Cea mai fierbinte dorință a sa înainte de a muri știu că a fost: ca biblioteca să-i rămână întreagă și transmisă țării și urmașilor ca un TOT; opera sa să fie bine înțeleasă și bine primită; dragostea lui pentru neamurile lumii și pentru limbile oamenilor rostuită cu folos, pentru dialog și pentru creștere, iară nu pentru ură și discredit.”3
Fracturarea unei biblioteci poate duce la fracturarea memoriei și la falsificarea ei iremediabilă, așa cum adesea s-a întâmplat în istorie, mai ales în tumultuoasele episoade din statele balcanice, atât de tipice prin efectele distructive și pentru România. Biblioteca, arhivele și fondurile din casa de la Paris a soților Lovinescu–Ierunca sunt un tezaur prețios care mărturisește, între multe altele, despre profilul intelectual al Monicăi Lovinescu: acesta poate fi descris ca un liberalism al memoriei4.
Biblioteca arestată are, la rândul ei, o voce, chiar dacă e o voce șoptită, ce se apără de tirani. Argumentul libertar al Monicăi Lovinescu definește, ca și cel al lui Virgil Ierunca, esența ideatică a unui exil democratic, în permanent dialog polemic cu o emigrație fascizantă sau nostalgic-antonesciană5. Biblioteca, prin structura și dialogurile pe care le conține, este singurul martor al acestui excepțional episod de mare valoare despre un capitol de istorie națională îndelung falsificat de Puterea oficială de ieri și de azi.
1) În Romanian Times, noiembrie 2019 print. https://www.romaniantimes.com/index.php/angela-furtuna/1796-patria-primitoare-biblioteca-si-dragostea-de-neamuri.html
2) În Romanian Times, noiembrie 2019 print.
3)v.onlinehttps://www.romaniantimes.com/index.php/angela-furtuna/1796-patria-primitoare-biblioteca-si-dragostea-de-neamuri.html, accesat în 3 ianuarie 2024.
4) Ioan Stanomir, Despre sunete și memorie – Fragmente de istoria ideilor, Ed. Curtea Veche, București, 2009, p.165)
5) Ioan Stanomir, Despre sunete și memorie – Fragmente de istoria ideilor, Ed. Curtea Veche, București, 2009, p.164
Foto: Monica Lovinescu à Paris, May 1994, Gerard Cohen, CC BY-SA 3.0, via Wikipedia