Rexpublica nr. 4 (2023)
transgresiune
în toate era frumuseţe;
i se transformaseră degetele,
apoi braţele și picioarele,
coastele îi apăreau la suprafaţa pielii
ca un fel de dungi; totul se îmbrăcase
cu o blană alcătuită dintr-o imensitate
de cuvinte, care îl ajutau să se apropie
neobservat de prăzi, fiinţele moleculelor
de apă – al căror geamăt curgea apoi lin,
prin venele sale; era un animal cardinal,
la fel cum noi toţi, nu putea controla ce
urma să se nască din el, doar sufletul,
doar sufletul îl avea în grijă
monografie
un copil taie cu lama paginile unei cărţi;
undeva, harta memoriei
tot mai întinsă și întortocheată,
plină de semnele profeţiilor
de care deloc nu am ţinut seama –
când și când acolo apare scris
,,hic sunt leones’’,
o avertizare pentru mine,
îmblânzitorul de zgomote;
gândurile abandonate
îmi ies mereu în faţă, intră
prin ochi mai ales și se întind
ca la zoo, leneșe, sătule,
indiferente la pasul străinilor
sub care apar fisuri, apoi crevase,
parcă decise de lama copilului
care taie paginile unei cărţi;
pentru că îi este tare frică de cuvinte
în timp ce
în timp ce I. A.
transformă cuvintele în imagini
fiecare își cioplește
propriul trecut –
dar prea puţini reușesc
păsări măiastre, indestructibilul sărut,
mese ale tăcerii depline,
diafane coloane care să-l caute pe Dumnezeu;
peste tot vezi doar căsuţe pentru păpuși,
peste tot doar căsuţe de jucărie
în interiorul cărora un fel de copii
își inventează trecutul;
o amintire cel
care ţi-a purtat numele,
în timp ce I. A. de azi
îţi prezintă o frunză roșie –
poposită nu se știe cum pe umbra ta
dimineaţă
din
colţul ochilor se prelinge sudoarea,
nemișcat trupul erupe –
fruntea o suprafaţă jilavă
ca o mlaștină, în care stau ascunse
toate greșelile –
somnul a deschis toţi porii și
pielea-mi e decorată cu stropi
ce închipuie mereu aceeași hartă,
ocupă mereu aceleași zone defecte.
guri ale unui vulcan ce-mi face arătarea
tot mai lipsită de consistenţă,
ca o formă albă și diformă,
plină de explozii necontrolabile –
luminând defect până ce
dispare în luciul discret al cafelei;
îmi trec mâinile prin mine
ca printr-o apă destul de fierbinte
și pe care n-o poţi face acceptabilă
decât cu un cântec scurt al Adei Milea,
în care se râde de moarte
buchetul
astăzi, la trezire,
mi-am îmbrăcat trupul pe dos,
ca moartea să nu mă mai bântuie.
organele mele interne sunt acum la vedere,
expuse în jurul coloanei ce ascunde pielea
cu mare dichis. cel mai bine arată gemenii –
rinichii și plămânii, dar nici splina, ficatul,
intestinele ori stomacul nu au culori de
speriat. iar inima, inima pare o roșie mare
și coaptă bine. pe trunchiul coloanei, de la
bază, dar și pe coaste apar mici fisuri, ca o
reţea pentru apa necesară unei forme de viaţă.
urechile-mi răspândesc vibraţii gracile, iar
ochii caută o oglindă care să reflecte
interiorul, unde să apară zidul de os curbat
ce susţine creierul, aflat deasupra acestuia
ca o jumătate uriașă a unui miez de nucă,
ce se bucură de lumina caldă. corpul, un
suport pentru un fel de materie cenușie. atât.
spun toate acestea dintr-un trandafir pal,
înconjurat de câţiva trandafiri albi,
care vor fi oferiţi mâine, la o întâlnire
o adevărată comunicare
am privit spre clădirea
din care știu că tu mă priveai,
o urmărire aproape de începutul verii,
aproape de începutul sfârșitului –
nu am văzut nimic care să se ivească din ziduri
umbre, praf, poate lacrimi ca niște semne
pe tencuiala pereţilor, pe sub ferestre –
care să rămână până la capătul zilelor noastre
chiar și pe muntele tot mai nins de oase,
chiar și pe nisipul unde marea scuipă
amintirile celor dispăruţi cu tot ritualul lor,
acum desuet;
am privit spre lumina pe care tu o ai
și care nu se vedea niciodată în afară,
cu puţin timp înainte îmi vorbisei
fără nici un cuvânt, o adevărată comunicare
între noi, m-am gândit că te compromite
grav în faţa prietenului tău, m-am întors
cu spatele, am plecat
viitorul
ploua. și stropii intrau adânc în mine.
trupul meu se transformase într-o mare, cu
pești microscopici ce treceau iuţi prin inimă,
spre afară. palmele revărsau șuvoaie de apă,
în cascadă. un fluture din picături exista pe
tăblia unei mesei din plastic, prin care vibra
apa. la fel prin tot pavimentul terasei. scaunele
dansau insesizabil, după cât de tare se înteţea
ploaia. păsări cu sclipiri de valuri treceau pe
deasupra. multicolor. când a sunat, telefonul
meu imita ploaia. parcă aș fi fost în mijlocul
unei furtuni de gâze, dar cei pe care îi
întâlneam aveau chipurile ude, și semănau
unor scafandri dezorientaţi. ciudat, pentru
prima oară eram complet lipsit de lacrimi.
în jur nici o așezare – pagini de carte – femeie.
apa a stat acolo până s-au ivit zorile, apoi
s-a dus în pământ toată, împreună cu mine.
deasupra s-a ivit un deșert tare, alb, în care
nu mai puteai zări decât viitorul, ca o picătură.
mai frumoasă decât cerul de dimineaţă.
mai strălucitoare decât soarele.
mai puţină din ce în ce mai tare
rugăciune
afară ploua.
probabil că Dumnezeu voia să cureţe
de murdărie orașul, să îl umple cu flori.
noi am părăsit aleile și iarba udă,
am coborât treptele încăperii de la demisolul castelului
și am stat împreună acolo, ca într-un corp.
încet-încet feţele ni s-au umplut de nenumărate riduri,
parcă ar fi fost rânduri din paginile revistei de altădată.
colile ei mari umpleau pereţii
de la mijloc în sus ai camerei
și ne atrăgeau cu forţa unor guri de tunel,
în timp ce lumina cobora dreptunghiular
prin geamul lucarnei și era albă, foarte albă.
aveam ochii pe care îi împrumută cârtiţele
când își aduc aminte de cer.
aveam pielea atinsă parcă de cântecele
unor tinere fete.
aveam gurile pline de cuvinte.
cuvinte din care mai apoi
s-a alcătuit o rugăciune, în demisolul
castelului din care tocmai plecasem
dematerializare
simt cum cenușa vulcanului
de odinioară
îmi intră prin piele,
ajunge în vene,
mă solidific din interior,
apoi, dintrodată, încep
să mă împrăștii în particule
de praf fierbinte
ce se răspândesc prin aer
ușor și orizontal –
ca un vultur grifon de Ruppel
încep să urc,
plutesc,
plutesc tot mai sus,
mai sus,
până devin aer