Rexpublica nr. 6 (2024)
Celula-spin
Desigur că acolo.
Aripa devine zbor,
Ziua întoarsă spre noapte
De o unică mișcare a unui singur pol
Dintre noi și acolo.
Libertatea măiastră vorbindu-mi la ureche
Cu șoapta privind spre întoarcere
De grai
Ajunge oare limba?
(mi se șoptește: trece)
Privire
Mișcăm și înțelegem
Suntem verb și cunoaștem.
Lumea devine taină din nemișcare
Apa tace mării, devenind jertfă
Se închide în picături spre a se deschide în noi
Nu înțelegem atomii, dar știm căldura
Viața dă adăpare, Mintea, dar, scăpare
Taina regelui cheamă mintea orbului
Curat, ne privește inima
Dar noi… o privim pe ea?
Diamantul spre carbon
În aer, rodnic, diamantul
Lucește spre carbon; valența
Zidește în neștire, iar neantul
Se-ngroapă în abisu-i, renaște dar esența
Între o clipă și un timp
Rarefiatul spațiu duce
Spre așteptare; schimb de nimb
O altă ordine aduce
Ne poartă înăuntru tainic
Spre tine, locul, catre mine
Purtând fecund descursul trainic
Din minte-n inimă, în vine
Așternut
Tu, abis de limbă: șerpi și cuvinte-cheie în broasca adormirii
Faci pace în zumzetul nostru cu o ieșire de tine
Ceasul sparge ere prin secunde
Cuvintele se cheamă atingerii
De strai unse
Îngerul privește scorbura
Cine?
Deschide-mi
Privire rechemată întoarsă spre ceasornic
Aducere în lume a vorbei nevăzute
Nisip în fir de iarbă, veniri de timp statornic
Înalță calea firii: pustiu, adâncuri mute
Străluce luna moartă, renasc arginți ființării
Aducere-aminte din punctul nechemat
Vederea ne aude chemări din fundul mării
Pătrundere celestă în brațul sfărâmat
Întrebare
În nepătruns de zi, aliaj de vipere însetează de fum.
Unda îmi scutură corneea din temeliile de gând.
Un pas himeric îmi aduce lanțul răsuflat drept rege
Scorbura cu zestre mută îmi alege:
Zugrăvește orbire in zi de pâine.
Mă fac una cu iarba melcului
Solzi și zimți de fierăstrău se joacă de-a lanțul
Ceața și umbra devin cratime
Între două stânci, deasupră de sol
O voce în picaj îmi simte seva
De vin
Neajunsul arborelui
Mă privesc prin oglinzi cu multe ramuri
Și multe picioare spre fuga din labirint
Mâini mute se desfac ca arbori
Atingând rafale, ne mint
Și nu îmi sunt… nu pot să cuget
Spre eclipsa spiralată;
Nici culori nu se pot naște aici:
Ca o pajiște de puncte
Simetrice și infinit de mici.
Natura oglinzii nu e vederea
Natura mâinii nu e șederea
Uit în adormire somnul și vegherea
Și poate uit chiar oglinda și mâna
Le cresc ca arbori…
Voi avea o pădure și voi cunoaște scrisul
Hârtie voi face din ea și poate îmi va scrie
În manuscrisul de mâine, pe vreun raft…
dar marea refuză să se oprească
Fără de sine
Iar pământul șoptește rodului:
„Crești, căci nu arbor din acela vei deveni
Și eu am fost, cândva, o sămânță”
Rodul s-a eliberat de arbor
Inima îmi oprește capul
Ca pe o planetă ce nu mai scutură din picioare
Temeiurile din joc se prefac în ardere
Căile fierului
Intră o rază de fier prin geamul meu
Îmi atinge pașii, însetare
Hainele din timp mai greu
Își respiră-o tremurare
Strigă văzului mereu
Tainele din scorburi
Ne momesc cu roduri
Spre un alt apus
Unui cer de sus
Cine sunt eu?
Voi desface cu clești de oțel
Și vor cădea în săvârșire
Pietrele, plantele, până la fier
Vor urca în nesfârșire
Respir.
Petrecere
Din unghi de casă înclinată serii
Adie argint de umbră tremurândă
Petrec în așteptare spuma verii
Să îmi hrănesc cu viu rațiunea cea flămândă.
Privesc oglinda ce-mi zărește ritmul
Întors în sine, ca în adormire
Precum un soare își pulsează timpul
Născând în sorii vechi o altă fire
Ancestral
Vezi bine…
Gheața se spulberă și parcă s-ar atinge mării
Grai fără gând,
Spic fără vânt,
Aduce somnul.
Măiastră, uitarea își amintește rostul
Croind vreo șase case
În haine de mătase
Peștele ieșind pe maluri se întreabă
În ce ape înoată lumina?
Mișcare
Ziduri se izbesc de poartă, locuri ard în golul lor
Cheile-și adapă leul cu izvoare de hiat
Broasca zace-nfometată cu auz fin de izvor
Vântul nu își poartă suflul de pridvor apropiat
Iar metalicul din oase curge valuri de spătar
Ochi de viespe îți prepară turtureaua înjunghiată
Trupul serii, tremurândul, află setea de nectar
O năvalnică purtare se petrece înspumată
Dar în zori, când neființa își zidește armonia
Căutând în pribegirea armelor – o înghețare
Zămislește gândul fraged mal de oaste pe câmpia
Munților; se lasă vreme și abis de tremurare…
Ascultă, copile…
Din pomeții de izvor,
Copilul se ascunde de inima care îl va naște
Gândul ți-e leac, te oferi arborelui!
Duios ajun de pradă, însumat nodurilor aduse din poli
Și orizont de oaste îți înhamă oasele la război
Cu secetă, sau poate cu ajuns devreme în teme de ploi
Din fructe de sâmburi preaștiute de noi
Cabana nu zace, vântul nu urcă
Ramuri de iarbă nu iscă apoi…
Gândești lumina ce pururi se încaieră cu carul regal
Nasturele cugetat nu-ți încheie puntea
Nici drege luntrea
Doar înhamă verbul spre neascultare
Naște-ți inima, copile!
Și vei fi cules… câmpul ți-e sfat.
Împădurirea
Cristalul, privindu-și spațiul
Dintre forma sa, îngheață
Și taie
Acea aprinsă aripă
Adusă către solzi.
Împădurirea se iscă din ochiul penei
De vultur, smulgând literele din tipare
Punându-le în partea dreaptă.
Purtări
Lumina prinsă în aripă – cheie vie inimii
Toiagul neputinței noastre
Flămânzește de foloase.
Se incinge lacătul de-a candelei aducere
Setea viei o alungă.
Norii rumegă ca vântul,
Casei noi să-i ari pământul
Cunoaște-ți inima
Ca să fii aflat.
Să poți deschide când se va bate.
Cuvintele prințesei
Gândurilor se plimba prințesa
Chip de primăvară, naștere de iarbă
Rustică poiană și încă dezghețată.
Sub nenăscuta iarnă,
Din trandafiri coboară un spin
Poleit de sânge.
„De respirație m-aud copacii,
De alb cern iarna însetată
Între aici și tine – suspendată
Mă ceri; ci îți răspund ca racii
Cu pasul invers așezată”.
Trec nopțile fără de loc, de seamă încă
Din ghețuri scoase, de sub mare-adâncă
„În mersu-mi, calea mă împietrește
Şi-un soare aspru mă vestește”…
… dar tremur vechi al mării toate
Aruncă gheață înspre mal,
O vie rază blând grijește
Din aer neștiut și marginal
Şoptindu-i „curgi și te topește!”
Şi de aveam două inimi….
Şi de aveam două, pre cum sunt două loturi de minte
Nu puteam să mă scriu, nu izbuteam, în Tine
Patru camere în formă de cruce mi se deschid
Naşterii cerului în mine
În ochiul nodurilor – semne; înțelegem că îngerii agregă
Materia de mâine în stelele de azi şi
Cu rând de sânge
voi scrie jertfa:
Omule…. plânge!
Jocul cu mărgele de oglinzi
Acolo unde totul se zărea,
Zori de plămadă așteptau în stânca albastră
Miros de păsări, oaspeți aievea
Cina cea de cioburi stă pregătită
Să se înfrupte din oase.
Năvalnică sete: zare și moarte
Întind apus jurăminte
Pecețile isprăvite adese
Gonesc spre vechi înainte.
Nu ne putem zări de ele
Noi, cei calzi, copleșiți de umbra lor înghețată
Ce ne topește în astă învârtire.
Și iată-ne sparți în bucăți, rătăciți
Pe urmele vanelor raze
Purtând în gonire strigăte, minți
De rupte semne și fraze
O, de-ar fi oștile frunze-nghețate
Și toată mișcarea tăcere
Să-ncapă născută prin două fante
O clipă de ere.
Între
Pictează păsările în luciul nopții
spor vămii care coboară
zgomote senine în urechea prințului
Mare înec de tenebre.
Foarfeci resfiră orizontul
Gândul nopții îmbie la tăcere.
Se rupe roata în mijlocul alergării
Se merge cu un pas mai repede ca mâine,
Pe sine întrecându-se.
Apa mării purta ecourile tuturor
Fără să le răspundă
Înapoi sau înainte,
Războiul mergea,
Dar noi începeam să stăm.
Stafide voiau să facă din granum nostrum
Trimis spre împărat
Dar ușa era încuiată.
La întoarcerea apelor,
Ni s-a deschis.
În căutarea ei
La porunca regală,
Veniseră cu toții. Căutau
Cea mai mică parte din limbă
Alergau încoace și încolo,
Dând ocoale ținutului
O știau cu bine:
Ușoară, sfioasă și foarte înțepătoare,
Cea mai mică parte din limbă
Zburda liberă peste tot.
Era simplu de aflat.
Se impărțiră în cete
Spre aflarea ei.
Fiecare bucată de împărăție
Era împânzită de trimișii regelui
Explorau cele mai frumoase ținuturi.
Acolo unde cu precizie matematică
Se ascundea.
O căutam chiar și eu,
Punând preț pe chipul ei strălucitor.
Pornise și nebunul, în râsul tuturor
Săpa într-o peștera uitată
Părăsită de mult de orice vietate.
Regele se apropia din ce în ce mai tare
Și tocmai de aceea renunță,
Știind că n-o va fi găsit vreodată.
S-a dat ordin așteptării
Poate că ea nu voia să fie găsită
Ci, într-o adiere de vânt,
Să îi afle pe înțelepți
Și să îl inspire pe rege
Din mijlocul naturii.
Eu arsesem podurile
Ce duceau în alte ținuturi
Ca nu cumva să plece și mai aproape.
Nu izbutirăm nimic.
După ani de căutări,
Nebunul săpa în adâncul peșterii
O găsi cu lanțuri în jurul ochilor
Mai densă decât însuși ținutul
Și neputându-se numi
Nici măcar pe sine.
În jurul ei, secetă
Se adunară cu toții degrabă
Cerându-i cuvânt.
Dar nu putea spune nimănui
Decât despre pământul în care stătuse.
Nebunul o scoase la aer
Și începu o ploaie cum nu se mai văzuse.
Înțeleseră:
Cea mai mică parte din limbă
Aștepta cea mai mică picătură de apă.
Nu-l mai vedeau pe nebun.
Îl găsiră la masa de lucru.