***
Când e toamnă,
nu știu cum să privesc afară.
Vara privesc prin lumină,
Ținând ochii întredeschiși,
ca o banuială a unui ascunziș,
dar toamna cum să o trec dincolo de mine,
dincolo de sticla plângătoare
care ne desparte?
Nu mai este nimic transparent,
trotuarul e amestecat cu apă și frunze,
oamenii s-au ascuns după o bucată de zi.
Și eu nu știu cum să înțeleg totul
după ce aleg un punct mișcător din văzduh.
N-am raze,
n-am linii oblice,
unghiuri drepte,
ci totul e obtuz, deviat și nesigur.
Și cum să privesc în afara mea?
În coșul pieptului se zbate o pasăre
și poate că „pasărea aceea sunt eu”
aud strigând viața.
Tu porți aripile mele
și ți-ai găsit o fereastră deschisă.
Nu mai caut să văd nimic!
Aștept alt anotimp.
***
Nu știam pe unde trebuie să trec
dintr-un anotimp în altul.
Era ca o evadare din mine spre tine,
tu, noul meu,
eu vechiul tău.
Eram prinși de fire de păianjen,
noi înșine eram păianjeni
insistenți și posesivi cu noi.
Un glas dulce la început,
apoi, o mare de apă
peste firavele zile luminate.
Un potop și un răsunet târziu
a ceea ce ne-am fost.
Chemarea nu mai exista,
ci numai nostalgia unei frunze
căzute cu capul de asfaltul udat
de ploi reci ale unei treziri.
***
De azi, fac ritualul de plecare
Doar pentru tine, pasăre ușoară
Cu penaj schimbător
Ca pielea de cameleon.
Degeaba întorci ochiul abil spre ce-a fost,
Eu am rugăciuni de plecare,
Dar știu, că tu ai plecat de multă vreme
Spre inima invadată de ploi.
Leg sentimentul nostru cel mai mare
De ultima privire ce-o să doară.
Cad pene din cer, când rugăciunile mele
Se aștern pe pieptul cerului spre care te port.
Nu mai am Rai pentru păsări sălbatice,
Nici rațiune pentru cântecul tău.
De azi, dau pașii aripilor spre înaintea mea,
Și dezleg colivia răbdării.
Nu ne mai răspunde nimeni
La întrebările despre vara inimii.
S-a stricat vremea pentru păsările cerului
Și eu fac ritual de plecare, pasăre a tuturor!
***
Am un pumn de cuvinte
pentru seara asta.
Aș scrie pe lună cu unghiile
despre mersul prin aer spre înălțimi.
Aripile mici au strâns corpul
pe creanga subțire
a sfârșitului de vară.
Nicio adiere nu doboară cântecul,
nicio cădere nu smulge cuvântul.
Lasă un răspuns