REXPUBLICA

Eliza Rosanna Tiu

Nu își amintea prea bine primii ani de viață. Știa doar că începuturile sale au avut culoarea verde-albăstrie a mării și au fost fulgerate de umbre cu înotătoare, aripioare dorsale, cozi și dinți fioroși. Personalitatea-i, nicidecum bine definită, era mai degrabă o piesă din acel măreț puzzle ce mângâia, cu spuma-i lăptoasă, țărmurile Africii. Apoi, într-o zi de vară, o energie nouă îi străbătu structura delicată. Moleculele de apă începură să se desprindă ușor unele de altele, ca într-un vals aproape imperceptibil, iar ea se simți eliberată. Plutea molcom deasupra întinderii azurii, mai ușoară ca oricând. Își aruncă o ultimă privire fugară către fosta ei casă – o groapă plină cu safire ce străluceau orbitor, străbătute, când și când, de un tremur alb. Fără regrete, se uită în sus, nerăbdătoare să vadă ce avea să îi ofere această călătorie încărcată de mister. Oftă. Nu era decât o altfel de mare, dar mai deschisă la culoare, iar valurile-i păreau mai pufoase, fiind continuu modelate de mâinile invizibile ale vântului. În plus, mai era și acel glob incandescent ascuns, pare-se, departe, în adâncuri. Atunci și-a dat ea seama că noua casă nu este deloc asemănătoare cu cea veche, nu are abisurile scăldate-n beznă. Încetul cu încetul, pe cât se îndepărta mai mult de origini, pe atât devenea mai conștientă de sine.

              Apoi, s-a făcut una cu cel mai apropiat regat alb, care o primi cu brațele deschise. Aici erau multe ca ea – picături nedumerite, care se ridicaseră deasupra Oceanului Atlantic, năuce din cauza schimbării.

              – Te simți și tu de parcă ți-ai pierdut forma?

              Picătura tresări. În dreapta sa era un Strop. O privea cu interes, așteptându-și răspunsul.

              – Ba da, dar nu e ca și cum aș fi avut vreo formă proprie acolo, în ocean.

              Stropul râse, iar acest râset fu ca o explozie de energie pozitivă ce răsună în întreaga structură a norului, făcându-l să vibreze.

              – Se pare că am nimerit o tânără cu personalitate. Cred că cel mai mult o să îți placă atunci când vei deveni Ploaie. La mine este deja al doilea ciclu și pot spune hotărât, că nu prea îmi place când sunt Nor, fiindcă sunt un pic mai… aerian. Totuși, nimic nu se compară cu priveliștea! Călătorim cu viteză atunci când vântul își desfășoară brațele invizibile, ademenind norii, în acest dans plin de grație, iar asta poate fi o ocazie perfectă să vezi chiar toată lumea înainte de popasul Ploii.

              Picătura își aruncă o privire către Pământ și înlemni. Apa dispăruse. Acum era înlocuită de un tablou, ale cărui culori se amestecau într-o armonie de contraste. Câmpiile presărate cu arbuști pitici și străbătute de panglici străvezii erau substituite, cu o finețe artistică, de coline și dealuri unduitoare, acoperite de păduri dese și pajiști înverzite, pe care pășteau animale cu blană înfoiată. Peisajul se transformase brusc într-un mozaic vibrant de culori și texturi, căci lumina soarelui făurea cu pricepere o adevărată dantelă de umbre jucăușe. Apoi, înainte ca privirea ei să se obișnuiască cu imaginile mișcătoare, vârfurile stâncoase, acoperite cu pături albe, înțepară norul. Picătura simțea cum amorțește, devenind din ce în ce mai grea. Dacă mai poposea mult deasupra muntelui, avea să cadă. Însă vântul, dansator elegant, își ghidă partenerul cu mișcări blânde, dirijându-i plutirea către niște acoperișuri, pictate parcă în culorile toamnei. Se înlănțuiau armonios cu străzile cenușii, creând o tapiserie urbană fermecătoare. Nu mai văzuse niciodată ceva atât de frumos, de ordonat, de… perfect. Orice ființe ar fi realizat așa ceva, cu siguranță erau minunate. Picătura fu cuprinsă brusc de o dorință intensă. Voia să coboare și să îi întâlnească pe oameni, să descopere acea lume, pe care o vedea de acolo, de sus, să-i afle secretele și poveștile.

              Vântul rece de noiembrie îi dădea fiori, în timp ce norii se înghesuiau într-o pătură plumburie. Jos, în lumea oamenilor, scânteieri de lumină sfărâmau întunericul. Picătura simțea cum se îngreunează și se rostogolește către Pământ, hipnotizată parcă de chemarea lui. Entuziasmată peste măsură, nici nu mai reușea să audă zarva și țipetele, ale căror ecouri înfundate răzbăteau până la nori. Prindea viteză, spintecând aerul așa cum nu o mai făcuse vreodată. Stropul o ajunse din urmă și scoase un chiuit. Picătura zâmbea pentru prima oară. În ochii-i sticloși se citea nerăbdarea, în timp ce cobora către feericul tărâm pe care dorea atât de mult să-l vadă. Se uită la Strop. Acestuia îi pierise zâmbetul și se holba îngrozit către Pământ.

              Dintr-o serie de magazine cochete, înconjurate de sticlă sfărâmată, ieșeau văpăi roșiatice, ca niște demoni ce își întindeau ghearele fierbinți, ca să ucidă. Doi curenți îi purtară în direcții diferite – Picătura, către strada principală, pe care se îngrămădeau uniforme brune și stele galbene și Stropul, tocmai în brațele focului. Pentru un moment teribil, Picătura a jurat că îl aude șuierând.

              – Stropule!!

              Era prea târziu. Se lovi cu putere de fruntea lată a unei femei și se rostogoli pe obraz. Acolo întâlni câteva Lacrimi și se gândi că ar fi putut să o ajute să își caute prietenul.

              – Stropul, prietenul meu, a fost despărțit de mine și purtat de vânt tocmai acolo, în vâlvătaie. Unde- l pot găsi? Spuneți-mi unde!

              În timp ce se prelingeau către bărbie, Lacrimile se uitară pentru un moment la ea și izbucniră cu vocile înecate.

              – N-ai să-l mai găsești. E mort. Sunt morți cu toții!

              Picătura se opinti, neînțelegând ce vor să spună. O bubuitură asurzitoare se auzi. Lacrimile urlară îngrozite. Femeia se prăbuși la pământ, iar brațul cu stea galbenă îi căzu inert pe lângă corp. În apropiere, Picătura zări o băltoacă.

              – Repede, trebuie să ajungem acolo! Vom fi în siguranță…

              Lacrimile nu se mișcară. Se uitau la ea cu ochii goi, parcă spunându-i că nicăieri nu aveau să fie în siguranță. ,,Bun venit în lumea oamenilor!” îi șoptiră cu un ton pe jumătate ironic, pe jumătate compătimitor, dar încărcat de o durere profundă. Le mai aruncă o privire fugară… apoi sări în băltoacă. Acum auzea înfundat țipetele de la suprafață și se simțea la fel de năucă, precum în vremurile petrecute în ocean. Din când în când, un pantof îi mai distrugea liniștea în fuga sa, apoi balta se calma, revenind la moleșeala precedentă. Un singur cuvânt mai auzi înainte să-și piardă cunoștința – Kristallnacht, apoi rămase cu un ultim gând, ce plutea ca o adiere tăcută – Ce se întâmplase cu bietul Strop? Trebuia să îl găsească!…

***

              O mână se scufundă, disperată, în apa rece și murdară a bălții. Picătura tresări și se rostogoli printre degetele noduroase, căzând înapoi peste suratele sale. Deasupra bălții stătea aplecată o femeie, slabă și trasă la față, care strângea la piept un bebeluș. Lângă ea, un băietan de vreo șapte ani sorbea cu nesaț apa tulbure din palmele murdare ale mamei. Aceasta îi puse în brațe bebelușul, apoi se aplecă la urechea lui, strângându-l cu putere de umeri.

              – Băiatul meu, trebuie să fugi cu sora ta și să vă salvați! Este periculos aici pentru voi, iar eu sunt prea slăbită și n-aș rezista. Luați-o spre răsărit și furișați-vă la bordul primei bărci pe care o-ntâlniți în cale!

              În ochii copilului se citea groaza. Cu chipul brăzdat de lacrimi, se lipi de pieptul mamei, dorindu-și ca timpul să se oprească-n loc. Inspiră adânc, încercând să păstreze acel moment pentru eternitate.

Femeia scoase de sub fustă, dintr-un buzunar ascuns, o pungă, prin care se vedeau contururile rotunjite ale unor monede, și i-o întinse.

              – Asta e tot ce mai avem. Ai grijă să nu risipești niciunul!

              Băiatului îi tremura buza de jos. Mama îl cuprinse într-o îmbrățișare scurtă, dar plină de intensitate, ca și cum ar fi dorit să transmită toate sentimentele ei, prin acel gest. Își rezumă, astfel, dragostea-i infinită, în ultimul lor moment de afecțiune, apoi îl îmboldi de la spate.

              – Fugi!

              Copilul nici că se clinti. Ochii lui, mari și pătrunși de-amărăciune, o priveau cu o durere sfâșietoare, ca și cum ar fi căutat alinare în tăcerea dintre ei. Femeia oftă și scoase o sticlă goală dintr-o geantă. O scufundă în băltoacă, iar Picătura simți cum alunecă ușor, către fundul cu depuneri de lapte. Îi întinse sticla și, cu o mișcare rapidă, îi smulse de pe mânecă steaua galbenă, cusută prost.

              – Nu mai sta! Acum fugi!

              Îi dădu un brânci, înfrânându-și lacrimile ca să nu își sperie fiul. Băiatul mai căută o singură dată privirea hotărâtă a mamei sale, apoi o luă la goană, cu surioara scâncindu-i în brațe și cu sticla lovindu-se de punga cu monede, în trăistuța ponosită. S-ar fi uitat în urmă, dar știa că nu mai este nimic bun pentru el acolo.

***

              Picătura nu prea înțelegea ce se întâmpla cu băiatul. Știa doar că era mult mai confortabil să stai în ocean, mângâiată de curenți și de razele timide ale soarelui, decât să călătorești într-o sticlă de lapte, vârâtă într-o traistă, unde lumina astrului stăpânitor peste lume ajunge arareori. Se simțea prizonieră, deși protejată de lumea haotică de-afară. Bebelușul plângea mult, iar băiatul nu știa ce să-i facă. Mergeau doar noaptea, prin locuri izolate și păduri, chiar dacă se auzeau tot felul de strigăte și urlete ciudate. Totuși, copilul avea o vorbă: „Orătăniile pădurii sunt mult mai blânde decât oamenii”. Cu cât petrecea mai mult timp în lumea oamenilor, cu atât îi înțelegea mai bine zicala.

              Iarna își intrase în drepturi, atunci când s-a întâmplat nenorocirea. Picătura dârdâia alături de suratele sale. La suprafața sticlei se crease un strat subțire de gheață. Bebelușul nu mai scosese niciun sunet de câteva zile. Ea resimțea tulburarea băiatului și îi percepea frământările. De multe ori se trezea că, în loc să-și plângă de milă pentru închisoarea rece, se ducea cu gândul departe, întrebându-se dacă micuța mai este în viață. Alteori se gândea la Strop și la acel ultim șuierat al său.

              Cum visa cu ochii deschiși, începu să se audă un huruit ciudat. Traista se zgâlțâia acum, semn că băiatul alerga. Huruitul se apropia, din ce în ce mai mult, crescând în intensitate. Copilul se împiedică și căzu lat la pământ, în timp ce sticla și punga de bani se rostogoliră din traistă, pe drumul înghețat. Își ținea strâns surioara la piept și încerca să se ridice, dar era sleit de puteri. Picătura încremeni într-o tăcere absolută și o așteptare cutremurătoare. Se izbi cu putere de peretele de sticlă, voind parcă să-i sară-n ajutor. Nu reuși decât să ocupe un loc în primele rânduri, la un spectacol de coșmar. Observă că ieșiseră în câmp deschis, lăsând pădurea câțiva pași mai în spate. Dintre copaci, se iți un camion ce transporta oameni care plângeau și implorau, tânjind după libertate. Doi soldați săriră peste marginea acestuia și îl înhățară pe copil, ca și când ar fi fost un gunoi abandonat. Picătura simțea cum vibrațiile urletelor de disperare îi treceau prin corpul lichid și îi dădeau fiori. Chiar dacă încercase să se-mpotrivească, folosindu-și ultimele puteri, băiatul fu aruncat în camion, în timp ce se chinuia să o strângă mai tare în brațe pe surioara lui. Țipă pentru ultima oară, iar Picătura îngheță…

***

              Sticla de lapte se zgâlțâi. Picătura ateriză solitară, pe un perete, recăpătându-și forma. Trecuse mult timp. Poate ani… Nici ea nu mai știa exact cât. În schimb, privea curioasă mâna murdară și pătată de sânge care înșfăcase recipientul. Oare omul chiar avea de gând să bea apa sălcie cu miros îngrozitor? Mâna lui ridică acea închisoare, astfel încât prizoniera putea vedea întregul peisaj. Câmpul unde fusese abandonată era un tablou sumbru – soldații căzuți stăteau încremeniți, ca niște embleme ale suferinței și eroismului.

Pentru o clipă, se gândi că omul ei nu putea fi singurul în viață. Își dorea să mai fie și alții. Până-și adună supraviețuitorul ultimele puteri, ca să ducă sticla la buze, Picătura realiză că se-nșelase. Îl privi cu blândețe și se rostogoli spre margine. Voia să-l ajute. Voia să-l salveze. Se simțise de prea multe ori neputincioasă – Stropul, copilul care păstrase săptămâni bune apa dăruită de mama lui, surioara acestuia… Gata, era timpul să facă o schimbare!

              Tocmai când se pregătea de impactul cald și aspru, cu limba care-și căuta salvarea, soldatul cedă și scăpă sticla pe pământ, vărsând-o. Picătura îl privi cum își dă ultima suflare și urlă – de ciudă, de durere, de teamă… cine mai știa?! Întrebări erau multe. Oare ce viață au pierdut acei bărbați? Cine îi va aștepta cu ultimele speranțe în prag? Cine le făcuse așa ceva? Picătura știa răspunsul și-i auzea ecoul, dar nu voia să creadă una ca asta. „Ei! Ei singuri au făcut asta! Tot oamenii sunt de vină!”. Refuza să accepte o asemenea realitate, mintea sa învăluind adevărul într-o negare îndârjită. Cum se putea ca niște ființe atât de minunate, ordonate, civilizate… aproape perfecte, să facă așa ceva? Să se distrugă între ele?

              Astea erau gândurile Picăturii, în timp ce mormântul cald și moale o învăluia, îngropând-o, din ce în ce mai adânc, în măruntaiele pământului…

***

              Trecuse ceva timp de când nu mai văzuse lumina zilei. Apoi, a simțit pământul cutremurându-se. Șenilele unui tanc s-au afundat în noroiul umed. Pe măsură ce se învârteau anevoios, pământul se învolbura sub greutatea lor imensă, ridicând Picătura aproape de tabla caldă. „Acesta este momentul!” își zise ea. „Acum mă pot evapora din lumea asta ciudată și pot scăpa de creaturile-astea monstruoase”.

              Își croi drum la suprafața noroiului, lăsând căldura moleșitoare să o invadeze. Simțindu-se din ce în ce mai ușoară, se ridică încet către văzduh. În timp ce plutea prin aerul umed și greu, încărcat de fum gros și negru emanat de mașinăriile războiului, Picătura își mai aruncă o ultimă privire la câmpul de luptă, înțesat de corpuri inerte. Alți soldați căutau, printre rămășițele bătăliei, trupurile fără viață ale camarazilor. Printre copaci, zări, parcă, silueta fantomatică a unui băiețel care-și legăna surioara, cântându-i un cântec de leagăn. Pentru un moment, Picătura zâmbi, apoi își aduse aminte că anii trecuseră, iar băiețelul ar fi trebuit să crească, nu să înghețe în timp ca o amintire amară. Când se uită înapoi către pădure, doar vântul se mai juca printre mestecenii bătrâni, șuierând, așa cum șuierase Stropul în acea Kristallnacht, când s-a pierdut în foc, și apucând disperat frunzele de pe potecă, așa cum supraviețuitorul înhățase sticla de lapte, ca pe o ultimă speranță, apoi o scăpase.

              Lacrimi reci se rostogoliră pe obrajii-i umezi. Cum putea plânge o picătură? Greu de imaginat, la fel cum este și alegerea oamenilor de a distruge, fără milă și fără regrete, ceea ce tot ei s-au chinuit să construiască. Picătura își făcea mustrări de conștiință. Ce văzuse ea atât de minunat în această lume? Cum ajunsese să fie atât de fascinată de acești oameni și să le nutrească o astfel de admirație? Își dorise cu disperare să aibă parte de o aventură aici, pe Pământ, dar acum singura ei năzuință era să evadeze din locul ăsta, să se desprindă cât mai rapid cu putință de toată acea lume, umbrită de ură și moarte.

Dincolo de vălul de perfecțiune și falsitate pe care oamenii îl îmbracă deseori, adevărul rămâne ascuns, inaccesibil unei priviri superficiale. Erau capabili să se transforme în fiare nemiloase, iar războaiele au scos la iveală această latură întunecată a lor. Acum înțelegea că adevărata natură a umanității era mult mai complexă și contradictorie, decât își imaginase vreodată.

              Și totuși, de ce să fie superficială și acum, încât să nu realizeze un lucru – or fi ei niște monștri, dar adevărul e că există vinovați și nevinovați. De ce să îi condamne pe femeia de la Kristallnacht, pe mama și pe copiii săi, chiar și pe soldatul muribund care doar executa ordinele în speranța că, într-o bună zi, se va întoarce acasă la familie? Da, într-adevăr, există oameni care suferă, fără să aibă vreo vină. Atunci, Picătura făcu o promisiune – avea să schimbe ceva, să îi ajute, așa cum nu-i putuse ajuta pe ceilalți. Abia atunci, existența ei ar fi avut un scop și nu s-ar mai fi simțit inutilă. De data asta vedea totul cu alți ochi, fiindcă aventura ei pe Pământ o învățase multe lecții importante, care o maturizaseră. Acum hotărârea-i era de neclintit…

Câteva zile mai târziu, norul ajunsese deasupra unei zone aride din Africa. Locuitorii satelor și animalele de prin împrejurimi mureau de sete în jurul unui lac secătuit. Privi cu nostalgie tărâmurile pe care le mai văzuse, acum ceva timp, în treacăt și fără prea mult interes. Totul se schimbase. Nu era vremea de popasul Ploii, în ciuda vânturilor line. Acesta ar fi trebuit să aibă loc în Atlantic, iar Picătura s-ar fi putut întoarce acasă. Dar ea nu voia asta. Nu voia să se simtă iarăși inutilă. Le povesti celorlalte surate ceea ce văzuse pe Pământ. Acestea se întristară. Norul începu să plângă, iar lacrimile sale umplură lacul, în timp ce copiii strigau de fericire. Picătura se rostogolea prin văzduh, râzând și chiuind, așa cum făcuse și altă dată, aterizând pe limbuța rozalie a unui băiețel și, pentru un moment, i se păru că-l are alături pe Strop și că băiatul este altul, unul pe care îl întâlnise ea acum mai mulți ani…