Maria Dobrescu
Mariana Marin este considerată cea mai curajoasă poetă a generaţiei sale. Conform criticii literare tema esenţială a poeziei sale este condiţia poetului şi a operei lui într-o lume neprielnică. A debutat în 1981 cu un volum care prefigurează lupta ce urmează a fi dusă de poetă cu viaţa şi cu propria poezie. „Un război de o sută de ani” este un volum pe care autoarea îl descrie perfect „Acest volum subţire, câteva vorbe/ Câte? Un război delicat/ un fel de balaur pestriţ făcut din fluturi/ o insurecţie armată a fluturilor”.
Dacă asociem imaginea fluturilor, care se ştie că sunt fiinţe plăpânde, putem anticipa delicateţea şi sensibilitatea acestei autoare care preferă la un moment dat să refuze adevărul realităţii pe care nu o mai priveşte în faţă transfigurând-o în poezie care devine refugiu, dar şi scut împotriva regimului politic din acea vreme. N. Manolescu spune despre Mariana Marin că nu a debutat sub auspicii favorabile, deoarece la „Cenaclul de luni” ea „nu era în ton cu generaţia ei… nu avea chef să se joace”. Acest fapt a impus o distanţare faţă de semenii săi, dar pe care nu i-a părăsit niciodată pentru că îi considera tovarăşi de luptă în războiul de o sută de ani declarat opresiunii comuniste care punea presiune asupra spiritelor libere. Despre această ruptură scria cu ironie într-un poem „Comentariu la eseul lui Alexandru Muşina privind eşecul generaţiei 80”: „Era o vreme a textelor/ şi a gradului zero în comunicare./ Până şi moartea textua deasupra oraşului,/ până şi iubirea noastră/ trăgea după ea tot mai greu/ sacii de vid./ Eram croşetaţi la un text mult prea mare.// Eram refuzaţi.// Şi aşa,/ unii au devenit tot mai lucizi/ iar alţii mult prea fluizi…”. Despre contextul social-politic în care autoarea a fost nevoită să se acomodeze, acceptarea situaţiei nefăcând-o să-şi piardă demnitatea şi să-şi încalce principiile, scrie şi în poezia „Trăiesc” unde îşi face un autoportret prin care dezvăluie cititorilor crezul său şi postura de opozantă: „E greu aici sub cerul liber/ − trăiesc în mijlocul unui patinoar înroşit/ noaptea ascult căderea oaselor moi”. Metafora patinoarului înroşit conturează excelent imaginea societăţii comuniste care prin impunerea unor restricţii reuşeşte în acea vreme să ucidă orice încercare de exprimare liberă. Roşul reprezenta în perioada aceea culoarea simbol a comunismului.
După ce am citit volumele Marianei Marin, surprinzător am asociat-o cu Bacovia. Viziunea ei poetică coincide, în opinia mea, cu cea a lui Bacovia în multe dintre poeziile sale. O trăsătură comună cu lirica bacoviană o reprezintă spaima şi angoasa de a trăi într-o lume opresivă. Astfel, în poezia „Tinereţe fără de artă” apărută în volumul „Mutilarea artistului la tinereţe” apar bine reliefate aceste stări: „Când m-am apropiat de treizeci de ani/ a început vârtejul./ În jur dezastrul devenea tot mai intens,/ niciodată nu ştiam/ dacă a doua zi voi mai fi în viaţă,/ dacă nu se va rupe arcul,/ dacă rotiţele n-o vor lua dracului la vale./ Eram aidoma unei biserici ameninţate cu demolarea −/ fapt care exista şi în realitate…// Clopotele îmi băteau turbate sub piele,/ în creier/ şi nu puteam să mă întreb pentru cine./ Ştiam. […] Când tocmai am împlinit treizeci de ani/ aveam în spate o zestre frumuşică de morţi/ şi între patru pereţi mă împiedicam zilnic/ de un geamantan cu prieteni plecaţi/ un fel de moarte şi-aceasta/ pentru cei care rămâneam în viaţă aici.// Acum sunt singură…”. Solitudinea şi moartea reprezintă, de asemenea, stări comune liricii bacoviene. Aşadar, ideea vieţii trăite ca o moarte continuă se regăseşte şi în multe dintre poemele autoarei. Mariana Marin duce la extremă toate aceste trăiri, dovedind uneori labilitate, alteori exaltare: „Tu ştii că pot dispreţui/ şi pot adora sacul de piele/în care îmi duc până la capăt moartea” (Scrisorile către Emil, III). Se observă o tendinţă de a crea imagini poetice în care corpul capătă aspecte prin care poeta doreşte să sugereze decăderea. Pe lângă imaginea sacului de piele, poeta numeşte corpul „hoit” sau „închisoare vie”. Totodată, corpul este lipsit de spirit fiind manechin, sperietoare sau păpuşă mecanică.
Spre deosebire de Bacovia, Mariana Marin tânjeşte după iubire, chiar dacă a pierdut-o şi este conştientă de această pierdere ce o face nostalgică: „Într-o vreme şi eu miroseam a zăpadă./ Rochiile mele grele aveau un înţeles,/ mâna mea stângă iubea mâna ta dreaptă./ Într-o vreme purtam cercei/ şi te aşteptam pregătită ca o mireasă.” („Naiva închipuită”).
Dorinţa de a trăi în normalitate, de a avea o viaţă obişnuită provoacă poetei o ironie amară care răzbate din majoritatea poeziilor cuprinse în volumul „Mutilarea artistului la tinereţe”. În „Elegie” poeta, conştientă de faptul că viaţa ei nu va mai fi niciodată una obişnuită, spune: ”Doamne,/ de m-aş putea şi eu odihni într-un sanatoriu de munte,/ printre pastile roz şi albastre/ un sanatoriu cu miros puternic de brad/ şi covoare moi,/ cu doamne cochete şi nevrozate/ de conflicte plăcute, mici, conjugale./ De-aş avea şi o traumă ca pojarul/ o răpăială de ploaie de vară,/ o nevroză ca de mătase,/ după care eşti şi mai iubită”. Însă poemul ia o turnură şi poeta îşi schimbă brusc starea conştientizând realitatea dură, care o trezeşte definitiv din starea de dinainte: „De m-aş putea odihni în oricare scenariu al vieţii/ în cotloane diverse, simple şi cinstite/ unde să nu existe decât un pat unde să dorm/ şi un lighean unde să vomit/ tot ce dându-mi mi-ai luat,/ Doamne,/ să tot vomit”. Greaţa este provocată, probabil, de tot ceea ce o înconjoară, de nedreptăţi, de lupta continuă pe care o duce cu sine pentru a-şi păstra integritatea într-o lume plină de minciună, de oameni care preferă să joace un rol doar pentru a obţine favoruri, dar şi de condiţia poetului într-o lume cenzurată: „Dacă ţi se întâmplă să fii şi poet/ atunci lucrurile se simplifică simţitor” spune ironic Mariana Marin, ştiind că ruptura dintre sine şi lume este mai mult decât apăsătoare. Voma poate fi privită şi ca o eliberare de tot ce o nemulţumeşte într-o societate în care se simte străină. Sarcasmul ce răzbate din poezia ei poate fi un scut împotriva realităţii ce îi provoacă stări contradictorii de la revoltă la resemnare şi invers. Radu G. Ţeposu afirma despre poetele contemporane incluzând-o aici şi pe Mariana Marin că „nu se mai întrupează din jale, precum Electra, ci din sarcasm”.
În volumul „Aripa secretă” apărut în 1986, poeta anticipează într-un fel straniu sfârşitul ivit prea devreme. Melancolia provocată de gândul conştient că viaţa trebuie trăită atunci când o ai îi trezeşte regretul că nu mai este posibil să te întorci spre cei dragi şi să le spui ce ai fi vrut şi n-ai făcut-o la timp. Din păcate „viscolul” care „spulberă viitorul” e tot mai aspru şi tot mai aproape: „Mă grăbesc înspre moarte/ fără un înţeles anume, fără rochie de mireasă,/ fără zestrea de aur./ Fără mine./ Mă grăbesc senină/ şi amară/ de-a latul patriei.// Parcă ar fi fost mâine.” (Elegie). De altfel, aşa cum afirma N. Manolescu ciudatul vers: „Mi-e teamă de tine, aprilie!” s-a dovedit premonitor, deoarece poeta moare în ultima zi din martie, la doar 47 de ani.
Poezia Marianei Marin este încărcată de o melancolie sfâşietoare ce răzbate prin toţi porii sensibilizând cititorul, dar în acelaşi timp îndemnând la meditaţie profundă. Ce rost are viaţa, dacă nu este trăită şi preţuită? Răspunsul nu-l va găsi nicicând un poet, aşa cum nici ea nu l-a aflat. Se ştie, însă, că poezia bună se naşte din suferinţă fapt dovedit din plin atât de Bacovia, dar şi de Mariana Marin, poeta care reuşeşte să-şi păstreze demnitatea în poezie într-o vreme în care mulţi poeţi au preferat să se ascundă după cortinele moi, pufoase, dar roşii ale unei epoci în care vocile erau străine şi false.