Hub independent de cultură urbană și literatură

MARIA DOBRESCU – POEME

Rexpublica nr. 5 (2024)

agonii

înapoi în tăcere
întunericul
e o mască
aerul intră
lumina aşteptă
taffix
un puf sau două
odată
la cinci ore
rezistenţa nu obligă
credinţa nu înseamnă teamă
nu mai ştiu
pe cine urma să ucid
pe mine
sau regina

închide timpul
destul
ţi-a albit barba

aladin

bomboane expirate
în inimă
se îngrămădesc bolovani
profeţia cerului
năpădit de buruieni
e aproape

un joagăr
ne ameninţă
liniştea

sunt o femeie
cu o singură mână

albă
departe
o lebădă

de mult
teama
nu mai e sânge

e un dans
lasciv
într-un post de carne
brânză şi ouă

de câteva zile
simt între coaste
un smochin
mi-am închipuit durerea
în fel şi chip
ca atunci când
îmi vorbeşti
despre haite
ştii că nu le suport
ca atunci când
îmi dau inima de la zero
ştii că nu găsesc niciodată
cheia potrivită

ador cinele
în restaurante
cu chelneriţe durdulii
tu nu
azi
„eşti porţia mea de mici
cu muştar într-o lume
de broccoli la abur”
ştii tu
astăzi e duminică
privesc
cum cari pietre
tac

când trecem prin sate
îmi amintesc
cum amesteca bunică-mea
coliva
cu o lingură imensă
de lemn
mă doare tăcerea mamei
cu tata vorbesc
când plouă

aș fi vrut să fiu S sau I sau C
sau măcar un fluture ciobit
la gâtul unei prințese
e din nou marți
un post egoist
vorbim despre gust și culoare
despre petele din baie
sunt idioata perfectă
nu mă mai doare nimic
o lună mileu
se înșiră pe boltă
ce estetică inumană

steluţă 222

azi m-am certat cu andreea
ghidul tău vodafone
o căpoasă
fără margini

o fetiţă citeşte pe stradă
o carte cu numere
ar fi fost o poză
perfectă

niciodată
nu profităm
îndeajuns

gemul de pere prăjite
ar putea fi o garanţie
lumea nu se sfârşeşte
cu noi
aşa
cum nici n-a început

facebook e o memorie
nemiloasă
nej
un octombrie sărac
a deep red silence
vâjj
vâjj

în decembrie
nu ştiu
ce dor e mai puternic
de vii
de morţi
de mine

viofast
pentru un post alb
/fără lapte
fără lactoză
fără caseină
fără gluten
fără soia/
ca o iubire
fără

un pat mic
e un pat mic

câinii latră
mârâie

oamenii
prăjesc inimi
strangelove

la glezne
se poartă fulare
moda mănuşilor
de dantelă
a apus

sunt în vindecare de perfecţiune
sufletul se mişcă
stânga/dreapta
în faţă/înapoi
un rac nereformat
cleştii la vedere
cosmetică multă

un copil alungat
se revoltă
în tribul de lumină
un cuib de inimi fertile
manifestă
o ardem romantic pe Terra