Dan Perșa
Radu închise ochii şi brusc… se află în labirintul inundat. Duse instinctiv mâna la buzunar, căută în el cenuşa. S-o presare în urmă, pentru a găsi drumul înapoi. Scoase un pumn, dar nu era cenuşă, erau scame, miliarde de scame, capetele unor fire ce nu duceau nicăieri. Intrări pe drumuri moarte, de unde nu există întoarcere. Alerga pe întortocheatele culoare inundate, între pereţi de beton. Arunca pumni de cenuşă şi cenuşa era luată de ape, învârtejită şi treptat se topea, dispărea. Picioarele îi îngheţaseră în clipocitoarea apă, iar colţurile infinite ale labirintului îi răsăreau în faţă unul după altul, colţ după colţ şi culoare scurte, fără număr. Arunca pumni de cenuşă, dar el ghemul haosului îl ţinea în pumn.
Se trezi brusc. Un moş-cucoş dăduse deşteptarea cu o tuse horcăită şi nesfârşită. Se trezise cu spaima că a ratat oraşul J. Trenul tocmai pleca dintr-o gară. Îşi apropie, panicat, ochii de fereastră. Văzu lumina unicului bec de pe-un stâlp ce lumina peronul şi-o altă slabă lumină la un geam, geamul sălii de aşteptare, pierzându-se în urmă. A fost oraşul J? Gările semănau între ele. A trecut de gara sa şi va fi nevoit să coboare la următoarea staţie şi să aştepte, cine ştie cât, să vină un tren să-l ducă înapoi. Ceilalţi din compartimentul îmbâcsit adormiseră, iar, şi vor dormi până îi va trezi iar cucurigul bătrânului tabagic. N-avea pe cine întreba şi chiar de-ar fi avut, ştia cineva să-i răspundă? Oamenii aceia erau de pe alte meleaguri, mergeau cine ştie care încotro, departe. Nu avea ceas. Dar zări un ceas la mâna atârnată a unui om adormit. Se aplecă spre el şi încercă să vadă cât e ora. Era… da, exact ora când trenul trebuia să fie în oraşul J. Da, trecuse de oraş, oraşul J tocmai a rămas în urmă şi acum trenul gonea pe-un tărâm necunoscut. Trenul de noapte. Trenul ce duce sufletele morţilor.
Era disperat, dar zâmbi. A închis ochii şi atunci a văzut, într-un vis pe trezie, vechiul tren ce-l ducea, când avea patru ani, la bunici. Era cu totul altfel decât trenurile de acum. Vagoanele aveau înscrisurile mari, sculpturale, degajau demnitate. Ahtung, nu vă aplecaţi în afară. Scria în germană, franceză, italiană şi română. Ferestrele erau imense şi făcute parcă din cristal. Semnalul de alarmă era foarte tentant cu mânerul acela lucitor şi sigiliul ca pecetea unui voievod. Dar cel mai mult îi plăcea să scoată capul fereastră, când maică-sa nu era atentă la el. Atunci căsca ochii mari, deşi aerul îi sălta părul şi îi şfichiuia faţa, ca să vadă… înainte.
– Ni, cu două colomotive, cu două colomotive!
Ce putea fi mai frumos în viaţă decât să vezi două locomotive negre răsuflând voiniceşte, sacadat ca atleţii, înhămate la trenul tău! Şi pompând nebuneşte din biela-manivela ce-nvârtea roţile uriaşe de fontă! Când o să le spună prietenilor de pe strada lui, cine-o să-l creadă?
Trenurile din ziua de azi? gândi el. Jalnice, patetice în mizerabilitatea lor. Nu-ţi mai aduc nici o bucurie. Privi pe fereastră, dar nu vedea decât beznă. Unde sunt locomotivele de altădată? Zâmbi.
Ei bine, a pierdut gara J, de ce s-ar cătrăni, hai mai bine să închidă ochii şi să viseze până la următoarea staţie. Dar îngrijorarea nu-i lăsa răgaz să viseze. Se gândea că de la Bucureşti până în oraşul J era tărâmul său, parcursese acel drum de-atâtea ori, încât cunoştea fiece gară, fiece stâlp, fiece arbore şi-i părea că-i ştie şi pe oamenii din tren. Pe când acum nu mai recunoştea pe nimeni şi nimic, înainta într-o lume neştiută. Dar va coborî în următoarea staţie şi va aştepta într-o gară un tren. Se va întoarce în orăşelul său.
S-ar fi ridicat, şi-ar fi luat rucsacul şi s-ar fi dus pe culoar către uşa vagonului, dar culoarul era ticsit de oameni somnoroşi, ce moţăiau, strânşi grămadă, într-un picior. N-ar fi putut trece. Să aibă însă grijă să nu adoarmă iar. Îi va lua cu hei-rup-ul pe călători când va fi cazul. Şi cât îşi dorise să ajungă acasă, în micuţul său apartament! S-ar fi întins în pat şi ar fi adormit, pe când acum, casa se îndepărta de el, va trece cine ştie câtă vreme până când va simţi mirosul familiar al camerei lui. Ce iubea cel mai mult din acel amestec de mirosuri ce alcătuieşte mirosul unei case? Ştia ce, era mirosul magnetofonului cumpărat cu puţin timp în urmă. Nu putea defini acel miros. Miros de lagăre unse, de condensatori, de tranzistori încinşi. Era un miros puternic, le acoperea pe toate celelalte. Îl asocia muzicii, bucuriei de-a avea imensul magnetofon. Să apeşi butonul, să pui banda. Pink Floyd, The Wall. Deep Purple, Child in Time. King Crimson, The Court Of The Crimson King. Să te cufunzi în sunete, în vise, într-un univers nu de materie, ci de vibraţii. Şi acum, când îşi dorea să ajungă la mirosul familiar al magnetofonului său, adormise în tren şi mergea, prin noapte, spre o lume necunoscută. Va ajunge acasă abia mâine, sfârşit de oboseală. Şi doar el nu adormea în tren, nu putea să adoarmă în tren. Şi uite că acum adormise. Era un fel de răzbunare a sorţii pentru că fugise de-acasă, de la Andreea? Se răzvrătise. Se simţise lezat de bănuielile ei, de acuzaţiile ei. Un moment de rătăcire, un moment de nebunie. Probabil că aşa iau naştere dramele. Fugise de acasă, abia acum realiza că fugise de acasă.
Trenul începu să frâneze. Urma o gară. Se ridică, înşfăcă rucsacul şi ieşi pe culoar. Îşi făcu loc, fără milă, printre oamenii adormiţi în picioare. Deschise uşa vagonului înainte ca trenul să oprească. Frânele lui scrâşneau şi roţile scârţâiau. Când trenul opri, coborî o treaptă şi se uită spre panoul cu numele gării. Era orăşelul T. Oraşul dinainte de J. Se afla pe teritoriul său. Dintr-o dată recunoscu locurile. Putea să le numească. Privi în jur, cunoştea acum pe toţi oamenii din acel tren. Răsuflă uşurat. Se înşelase. Cine ştie cum s-o fi uitat la ceasul acelui om şi-a văzut ora 12.30, ora la care trebuia să ajungă în gara J, când de fapt era 11.30! Mai avea ceva până acasă! Îşi aprinse, bucuros, o ţigară. Mergea grozav în plămân fumul în aerul rece năvălit pe uşă când a deschis-o. Un ins uscăţiv îi ceru, cu voce scăzută, să-i dea şi lui un foc. Îi aruncă chibritul peste capetele oamenilor. I-ar fi dat chiar şi o ţigară, dacă-i cerea. Ce uşurare! Ce bucurie!
Se destinse. Şi se gândi la scenariile din rucsacul lui. Ar trebui să le arunce. N-aveau nici o valoare, nici o noimă. Iar asta nu pentru că nu le va citi nimeni vreodată, ci pentru că nu exprimau nici o realitate, erau invenţii doar, chiar dacă păreau mai vii ca viaţa lui cenuşie. Sunt doar un cabotin, îşi spuse şi căzu într-un soi de apatie.
Se gândi la Andreea şi îi veni în minte „Sonata Kreutzer” şi eşecul vieţii lui Pozdnâşev. Pozdnâşev n-a înţeles ce înseamnă iubirea. Exact ca el! Dintre toate poveştile, e cea mai lipsită de iubire poveste. Nu şi-a cunoscut soţia şi nu s-a cunoscut pe sine şi n-a cunoscut iubirea – doar vina. Atât, vina e tot ce-a cunoscut Pozdnâşev. Şi poate că aidoma lui sunt toţi oamenii. Cunosc doar ceva, o mică părticică din tot ce poate fi cunoscut, din tot ce este important în viaţa unui om. Se nasc cu o sensibilitate pentru ceva anume şi sunt orbi la tot restul. Nici nu-şi dau seama că toate celelalte trec pe lângă ei. Poate de aceea e aşa puternică poveste lui Tostoi, focalizează vina şi pierde din vedere orice altceva. Arată strălucitoarea mărgică lumii şi lumea e orbită de ea. Dar el, Radu, el o cunoaşte pe Andreea? Îşi cunoaşte soţia? Se cunoaşte pe sine? Cunoaşte iubirea? Nu, nu le cunoaşte, nici el nu e decât un cabotin, scriitorii sunt marii cabotini ai lumii, îşi spuse. Ei scriu despre lucruri pe care nu le simt şi nu le cunosc.
A coborât în gara J, se simţi fericit să inspire aerul tare, să privească în jur la locuri cunoscute. A pornit, cu rucsacul în spate, pe strada largă ce ducea către casă. Se înseninase şi vedea stelele. Ce aer clar are muntele! În rucsac se zbătea manuscrisul. Ca o vietate.