Hub independent de cultură urbană și literatură

MAMIȚELE LUI NENEA IANCU

Camelia Iuliana Radu

Coborând din tren, la Gara de Sud a Ploieștiului sau venind cu mașina de la București, inevitabil, pătrunzi în orașul aurului negru pe bulevardul castanilor, azi, anost denumit, ca în atâtea alte orașe ale României postdecembriste, impresiiBulevardul Independenței. În urechi îți răsună, vrei-nu vrei, celebra rostire: La bulivar, birjar, cu care I.L. Caragiale le-a făcut nemuritoare pe mam’ mare, mamița și tanti Mița, femei care au trăit aievea în tinerețile sale ploieștene, impresionându-l cu atitudinea lor dominatoare și îndrăzneață.           

Un adolescent subțiratic, cu ochi mari și părul bogat, pieptănat pe spate, având multe responsabilități familiale, privește zarva pestriță, cosmopolită și strălucitoare a orașului în care a stat o vreme, înainte de mutarea familiei la București. Și, putem crede pe cuvânt, primele sale impresii, cele mai puternice, se formează aici, unde l-a prins „mica revoluție”, de pomină în istorie și unde, cu ochii săi atenți, a observat fiecare foșnet mătăsos de fustă, fiecare vorbă și fiecare gest al celor care formau o societate în plină vervă, ambițioasă, doritoare să croiască orașului un viitor memorabil.

„Simț enorm și văz monstruos” avea el să spună, recunoscându-și înclinația spre observarea amănuntului, a fiecărei strategii declarate sau nu, din comportamentul contemporanilor săi, puterea de pătrundere a evenimentelor până în miezul lor ascuns, a imaginii de ansamblu și a particularităților acelora care vor deveni personaje ale unei istorii umane aproape complete, a unei societăți pe care a țintuit-o pe peretele istoriei ca nimeni altul. O lume în acțiune, în continuă transformare, o lume pe care, deși a prezentat-o cu umor și ironie, a iubit-o pătimaș, observându-i fiecare derapaj sau strălucire, din spatele ochelarilor săi rotunzi.

Caragiale se simțea parte din corpul lumii, iar din opera lui rămâne nu doar caricatura extremă, dar și căldura cu care a privit-o și a descris-o, participarea lui ferventă la evenimente: lumea orașului, urbanul acelui veac. Serile lungi la cafenele aglomerate, amiezile fierbinți petrecute în fața unei halbe de bere, șuieratul bârfelor trecute din gură în gură, zvonurile și cleveteala care făceau deliciul unor situații echivoce. Lumea birocraților, dar și a celor cu un trai îmbelșugat peste medie.

Din scrieri putem creiona cu mintea bogăția în care trăiau orășenii; ei își făceau cumpărăturile de la negustorii greci și armeni, care aduceau pe tejghea toate delicatesele țărilor însorite. Bărbați la costum, cu pălării de pai, vara, femei vaporoase, cu rochii parfumate și umbreluțe cochete trec pe străzi, zâmbesc sau discută (de cele mai multe ori tare, ca în Balcani), se întâlnesc, se iubesc sau se invidiază, se înșală sau se tachinează, se răzbună și își revendică drepturi prin metode mai puțin ortodoxe.

Lumea urbană a lui nenea Iancu este vivace, bogată, petrecăreață, are timp, are slujnice și argați, se mișcă prin oraș în calești, petrece weekend-ul la Sinaia, reședința regală la modă în acele vremuri, visează și dramatizează, își strigă sau își ascunde patimile, într-un peisaj urban cu arhitectură în plină dezvoltate, în saloane luxoase, unde damele primesc după tipicul franțuzesc al vremii, musafiri. Profesori stilați, fanfaroni sau politicieni fără scrupule, filfizoni și bărbați ridicol de serioși, slujnicuțe șmechere și jurnaliști care combat cu vehemență, dau tonul opiniei publice.

Dar cum erau femeile din opera lui Caragiale? Ele fac și desfac nodurile gordiene ale societății, îndreaptă și răsucesc situațiile, destinele, după propriul plac, se adună în clanuri mondene sau trăiesc povești de dragoste ascunse care, o dată descoperite, creează adevărate cutremure în societatea orașului, în politică, schimbând destine, monopolizând atenția. Doar liniștite și cuminți nu putem spune că ar fi! Sunt orășence dibace, cu inițiativă, gata de luptă, iar nenea Iancu le privește cu multă căldură, deși ironic, savurând parcă dramoletele sociale create în jurul lor. El are o admirație aproape fățișă pentru vivacitatea lor, în contrast cu imaginea bărbaților care, adesea, par manipulabili, mototoi și bârfitori, predispuși mai mult la analize deșarte, decât la fapte. În comparație cu bărbații, femeile sunt active, ținând frâiele societății în mânușițele lor parfumate. Sunt moderne, merg pe bicicletă, nu se sfiesc sa fie excentrice sau nedrepte, să își cocoloșească copiii după bunul plac și să sfideze orice prejudecată.

Cocoane, mamițe și tanti mițe răsfățate, purtându-și cățelul preferat pe tren, în coșulețe împodobite cu danteluțe, exasperante sau discrete, femeile lui nenea Iancu sunt dame bine, dudui plimbate la Paris, care, atunci când intră în dugheana unui negustor pentru a gusta o icră, vor pune pentru totdeauna calificativul de excelență asupra mărfurilor pe care le preferă. Lumea este a lor, a femeilor, pare a ne spune celebrul dramaturg, exasperat, uimit și admirativ la adresa eternului feminin.

Femeile formează scheletul și carnea familiei, mam’ mare, mamița și tanti Mița veghează și își răsfață odrasla dincolo de orice regulă educativă; madam Popescu își protejează nepotul (descris ca o lichea în devenire), iar influenței ei de damă fină, exercitate în doar două vorbe, nu îi va rezistă tânărul profesor; ea îl va purta pe drumuri, cu gingășie, spre a încălca regulile, într-un lung șir de adrese, unde femei influente care nu ezită să se folosească de zâmbetul lor dulce pentru a „salva” licheaua de la corijență îi cer o mică favoare. Una mică de tot.

Femeile nu ezită să aibă amanți, atunci când bărbații uită de ele, nu ezită să fie false, mincinoase și vehemente, pentru a-și apăra iubirile, nu ezită să manipuleze destinele celor din jur, dar, de fiecare dată, deși le pune la insectar obiceiurile imorale, nenea Iancu nu ezită să ne prezinte un context masculin lipsit de substanță, de morală, de ideal. Observăm cum prezența femeii este covârșitoare în opera lui Caragiale, este culoarea, mișcarea și viața. Ele au mai puține drame ca bărbații, părând a prefera acțiunea și rezolvarea practică, pe orice cale, în locul dezbaterii, dramei autentice și/sau tragicului.

Cu toate acestea, nenea Iancu, deși nu o spune fățiș, pare a le iubi mai mult, așa cum ele iubesc mai mult viața decât „prințipurile”. Femeile lui nenea Iancu sunt dinamica socială, ele transformă o lume statică, arțăgoasă sau plictisitoare, într-o lume plină de șarm și noutate, aduc civilizația urbană la un alt nivel, o mondenizează, o salvează de la depresie, ținând-o trează.

Dacă azi nenea Iancu s-ar plimba prin Ploieștiul de azi, l-am auzi spunând, cu siguranță, celor cu fruntea plecată, triste sau neconsolate: Zoe, fii bărbată!

Ilustrație realizată cu DALL-E 3