REXPUBLICA

(fragment de roman)

Liviu G. Stan

Faima înspăimântătoare a școlii de corecție de la Tichilești circula ca o religie printre copiii din Brăila. Caznele iadului îi așteptau acolo pe nenorociți, așa se șoptea. Zvonuri despre șocuri electrice, beciuri unde te atârnau din tavan trecându-ți prin carne belciuge de fier sau despre instrumente de rupt mădularele, precum roata folosită în martirizarea lui Horea și Cloșca, își sădiseră adânc semințele în mitologia infantilă a urbei. La acea vreme, nu devenise încă faimoasă închisoarea Guantanamo, așa că mai toți asemănau Tichileștiul cu Alcatraz, de unde Clint Eastwood, actorul ăla șmecher cu pantaloni evazați, reușise să evadeze la Telecinemateca înfruntând imensitatea oceanului.
Inevitabil, odată consumată adrenalina, pe Libanezu pusese stăpânire angoasa că era doar o chestiune de ore până când el și restul găștii aveau să fie legați fedeleș și trimiși la mititica pentru ceea ce le făcuseră „muiștilor”.

• Costine, ce-i cu tine de zaci la pat? De ce nu ieși la joacă? îl interogase maică-sa a doua zi. Ai cumva ceva să-mi zici?
• Nu, mami, doar m-am stricat la burtă, atât.
• Și ce-aștepți, puturosule, vreo invitație? Fă-ți niște ceai de mentă.
  Dar zilele trecură și nu se întâmplă nimic, nu bătu la ușa Rogojanilor niciun sectorist, niciun tată indignat cu levierul pe umăr. Timp în care Libanezu schimbase pretext după pretext pentru a nu ieși din casă, până când, sătulă de văicărelile și de simptomele închipuite ale fiului, Sofica îl scoase cu forța la joacă, amenințându-l cu una dintre vestitele-i bătăi dacă o mai făcea pe alintatul.
  Mai se scurseră vreo două, trei zile și indiferența se așternu peste Libanezu și camarazii săi. Nu mai ardeau gazul, ca niște pârnăiași, prin zonele ferite din spatele blocurilor, ci se afișară din nou în epicentrul cartierului.
  Fapt divers: comiseseră o greșeală cât casa în incursiunea lor pe tărâmul Școlii: omiseseră particularitățile fizice ale unora dintre „combatanți”, adică beteșugul lui Banderas și mersul de rață al lui Parașchiopu, care-i făcea recognoscibili de la o poștă. Norocul lor că și ceilalți fuseseră tot copii. Dacă unui adult îi este greu, după șocul suferit, să descrie semnalmentele unui atacator, d-apăi unui copil?
  Una peste alta, se duse o săptămână și timpul șterse cu buretele importanța minoră a incidentului, curățind calendarul pentru un eveniment cu adevărat important.
  Sosise ziua meciului cu Anglia.
  Mizele erau mari, și nu doar de ordin fotbalistic. Confruntarea cu englezii ridica praful de pe resentimentele istorice. Nu puțini brăileni erau cei care-și aduceau aminte de Winston Churchill, foca aia cu nume țigări care-i vânduse pe români lui Stalin. Pesemne că o victorie împotriva sclifositei Anglii ar fi fost o revanșă geopolitică.
  Chioșcarii scoaseră fiecare câte-un televizor în fața buticurilor și aranjară lăzile de bere ca într-un amfiteatru. Distribuitorii veniseră la timp, astfel că nu exista pericolul ca vreo gheretă să rămână în pană de bere. Vivat noua eră a diversității și consumului.
  Ilie Rogojanu alese să vadă meciul la o băcănie de lângă Piața Concordia, însoțit și de fiul său. Patronul prăvăliei unise afară, pe trotuar, câteva mese lungi și locul părea acum ceva între o pomană și-o nuntă câmpenească.
  Oricât de mult îl călca uneori pe nervi, lui Libanezu îi plăcea să-și petreacă anumite momente cu taică-său, cu atât mai mult în astfel de conjuncturi arhaice, de unitate bărbătească. Spre deosebire de maică-sa, omul ăsta se ținea de glume, râdea, îi făcea cu ochiul când scăpa câte-o poantă porcoasă, nu-l boscorodea, dar mai ales nu-l bătea, nu ridicase niciodată, NICIODATĂ, mâna asupra lui. Vocea da, dar nu palma. Și da, asta îl făcea uneori cel mai bun tată din lume.
  Salarii mizerabile, facturi uriașe, Caritas, inflație, plata întreținerii. Dincolo de aceste blesteme, existau astfel de clipe frumoase, când tații și bunicii și unchii se scuturau de văicărelile nevestelor și deveneau cool, se duelau în glumițe de Chestiunea zilei și, pentru câteva zeci de minute, demonstrau că nu erau niște mortăciuni, ci descendenți demni ai lui Al Bundy. Totul datorită unui obiect vrăjitoresc precum mingea de fotbal.
  Arsenalul fusese pregătit: masa se umpluse de boluri cu creveți uleioși din cartofi și farfurioare cu alune prăjite, snacksuri de șuncă, cornulețe cu gem și sticle de Soroli-Cola și carafe cu suc Tang, pentru minori, restul mușamalei fiind ocupat de rezervații de Berigenbier și Golden Brau, Scandic Pop și Săniuța.
• Hârtie igienică facem din ei, că merită englejii ăștia împuțiți la cât de mult rău le-au făcut scoțienilor.
• Bă, Georgică, da de când te fute grija pe…
• Gigi, nu mai înjura, că-s copii la masă!
• Aoleu, da! Deci, bă, Georgică, da’ de când îți pasă ție de ăia cu fuste-n pătrățele? Te pomenești c-oi fi și tu vreun găozar din neamu’ lu’ Nemuritoru’.
• Gigi, iar înjuri?! Copiii, mă, copiii!
• Kilt se numește rochia aia, incultule.
• Ia stați așa… Mă, Gino, Ginele!
• Ce-i?
• Cum ce-i? Ce-i cu tine aici? Nu ești tu fan Manchester?
• Azi sunt român.
• Auziți la el, fraților, cică azi e român. Mânca-te-ar Churchill să te halească de trădător. Păi, nu te închini tu lu’ Bechkam?
• Dar tu ce-o faci pe mironosița? Tu parcă țineai cu Napoli. Aia nu-i tot „trădare”?
• Nu. Și-am să-ți zic de ce. Pentru că țin cu gena poporului nostru. Sau ai uitat, melteanule, că te tragi și din romani?
• Ieși, mă, d-aci cu aiureala asta!
• Marinele, da’ cum o cheamă pe așchilopata aia de s-a îmbârligat Beckham cu ea?
• Care, dansatoarea aia sado-maso?
• Da, cântăreața aia de zici că-i văduvă, umblă numai în negru.
• Violeta parcă.
• Violeta?
• Ce-i drept, eu aș pune-o capră.
• Merge-o tură la rodeo. Așa, de milă.
  Libanezu asculta cu gura căscată împunsăturile adulților. Când lua parte la asemenea adunări, avea senzația că participa la o lecție de bărbăție pe care trebuia neapărat s-o învețe.
  Cu câteva minute înainte de debutul partidei, Dl. Munteanu, patronul băcăniei, apăru cu un caiet de matematică, se așeză în capul mesei și le zise mesenilor:
• Bun. Începem pariurile? Scărpinați-vă de bani.
  Anunțul declanșă hărmălaia: începură să vorbească unii peste alții.
• Ho, tăunilor, că nu înțeleg nimic din ce ziceți. Spuneți pe rând.
  Cele mai multe pronosticuri erau de 1-0 pentru România; două pariuri anticipau un 2-1 pentru tricolori; unii, din exces de zel, o luaseră pe arătură cu 5-2 pentru români; iar un nene comise sacrilegiul de-a emite un pronostic de 1-0 pentru Anglia, lucru care fu imediat taxat cu înjurături și huiduieli, până când pariorul se făcu mic și pricăjit.
• Marș la Buckingham, sclavule!

Dl. Munteanu nota pariurile cu o morgă marțială, de parcă calcula din vârful pixului șansele de mântuire ale fiecăruia.
Nu-mi mai trebuia nimic, Dle. General, ăsta era paradisul pe pământ, o masă împărătească îmbelșugată cu alune prăjite și cu sucuri mortale, confruntările șugubețe ale adulților, trotuarul transformat într-o tribună mai mișto decât pe Stade de France și, ieșind prin ferestrele deschise ale apartamentelor, vociferările televizoarelor pregătite de ceea ce pentru noi era meciul sfârșitului de mileniu. Un curent electric de înaltă tensiune circula prin inimile noastre și-am fi putut muta munții cu această adrenalină colectivistă, cu acest nectar al haitei din care este compusă orice revoluție.
Amintindu-mi-i acum pe bărbații de la masă, sunt copleșit de dragoste. Dragoste pentru cămășile lor ponosite, cu gulere lucind ca inoxul de la atâta purtat, vestigii ale primei tinereți risipite în uzine și laminoare, șantiere și combinate. Dragoste pentru cerbicia cu care nu renunțau la chicile din demenții ani ’80, ornamentându-le acum cefele cu mândria expirată a unor bătrâni cherokee. Și dragoste pentru unghia lungă de la degetul mic cu care se scărpinau în ureche.
După ce a terminat de notat pariurile, Dl. Munteanu a fluierat după nevastă-sa să ne aducă nuielușe de hibiscus ca să ne apărăm de țânțari. Să ne fi văzut, Dle. General, cu ochii beliți în televizor, șfichiuind aerul ca niște cozi de vaci.
Când au intrat ai noștri pe teren, toată lumea s-a ridicat de la masă și-a început să aplaude frenetic, fluierând și chiuind. Nici nu bănuiam atunci că în viitor aveam să ne uităm la ei ca la pietrele din Stonehenge. Stelea, Petrescu, Ciobotariu, Filipescu, Gâlcă, Gigă Popescu, Gabi Popescu, Munteanu, Moldovan, Hagi, Adrian Ilie. O colecție de atlanți.
Mâinile s-au dus apoi la inimă la auzul imnului. Toți mesenii au început să intoneze „Deșteaptă-te române” în vreme ce camera, așa cum era cutuma, se plimba pe fețele fotbaliștilor; unii cântau în falset pentru că nu știau decât câteva versuri; alții, cu piepturile bombate, erau mândri că-l puteau recita din scoarță-n scoarță. Văzându-mă încurcat, tata mi-a luat cu blândețe palma și mi-a lipit-o pe piept, mângâindu-mă apoi pe creștet. Îmi venea să-l îmbrățișez și să-i cer să locuim doar noi doi, s-o lăsăm naibii pe nebuna și ciufuta de maică-mea, care nu știa altceva decât să-mi dea ordine, de parcă aș fi fost o maimuță dresată.
După fluierul arbitrului, ne-am așezat și am început să înfulecăm, nedezlipindu-ne privirile de pe ecran.
Mă uitam când la meci, când la singurul băieţel care se mai afla la masă, în afară de mine. Avea în picioare adidaşi FILA, care-mi trezeau invidia. Dar pizma îmi pălea în fața tricoului pe care-l purta și-l făcea să pară o sorcovă. Își desenase cu carioci steagul României pe piept și numărul lui Hagi și își lipise de jur împrejurul drapelului abțibilduri cu jucătorii naționalei. Alea de unii dintre noi le vânau pentru talonul World Cup. Vai de steaua lui, mă gândeam, nu știu cum de-l luase ta-su în halul ăla, semăna cu acei veterani senili care veneau cu pieptul plin de medalii la obor ca să vândă găini și iepuri.
Mi-e dor de meciurile din curtea școlii. Acolo puteam îndrepta mârșăviile fotbalului mondial. De câte ori nu doborâsem „titani” care-și dădeau cu stângu-n dreptu’ jucându-se de-a Alessandro del Piero sau Thiery Henry. Însă suprema armă a răzbunării a venit odată cu primele internet cafe-uri. Calculatoarele ne perverteau mințile, dar treziseră în mâinile noastre puteri nebănuite, o muniție a dreptății prin care puteam spăla onoarea tricolorilor, însă mai ales modifica istoria. Fifa ’98, jocul care ne îndeplinea fanteziile, la el mă refer. Realitatea crudă, decăderea ce avea să vină în fotbalul românesc nu ne putea lua urma până în lumea pixelilor. Compaq-urile de 32 RAM măcinau combinațiile de taste, iar râvna noastră crea de la meci la meci o națională indestructibilă de cyborgi ce dărâma clasamentele mondiale. Făceam scrum apărarea Franței cu 6-0 în finală și-i umileam pe portarii Squadrei Azzura cu șuturi de la mijlocul terenului. Foarfecile din careu ale tricolorilor păreau dansul atavic al unor creaturi perfecte.
Să nu mă îndepărtez totuși de la subiect.
Prima repriză s-a scurs cu câteva tresăriri. Bara din lob a lui Adrian Ilie a făcut pumnii să lovească de ciudă în masă, trimițând un mic seism de clinchete printre sticle. Ah, cu câtă finețe barocă ștersese transversala lui David Seaman! Năluca de mătase a unui vultur. Apoi a venit minutul 46 și jugularele s-au umflat de bucurie. Mingea a zburat din aut spre Hagi. Regele a executat o „macara” pe lângă adversar, voleibolând-o spre pieptul lui Viorel Moldovan, care i-a imprimat din alunecare balonului un șuier de ghiulea – racheta de croazieră s-a înfipt direct în colțul plasei, zicându-i un mare „fuck off” lui Seaman.
Sărind în picioare, tata m-a smuls de gulerul tricoului ca pe-un pui de mâță. Reacția comentatorului, acel Gooooooooooool infinit răsuna de pretutindeni, multiplicându-și ecoul dintr-un bloc în altul. Ne-am bulucit cu toții spre ecranul televizorului ca să urmărim reluarea golului. Am sărit în spinarea tatei ca să pot vedea peste capetele lor. De fericire, cineva a dat să îmbrățișeze televizorul, spre revolta celorlalți, care l-au îmbrâncit pentru că le obstrucționa priveliștea gloriei, iar altcineva a pupat chipul extaziat în tehnicolor al lui Viorel Moldovan, lăsând pe sticlă amprenta de salivă a buzelor.
Carcasa aia cu tub și circuite ne distila cea mai pură morfină a patriotismului.
Văzându-i, simțeam furnicături pe sub piele, până-n adâncul perineului, ceva la limita dintre plâns și defecare. Dle General, dacă am fi concentrat energia tuturor acelor bărbați într-un laser, am fi putut topi Taj Mahal-ul. Fotbalul e frișca săracilor.
„Nea Muntene, fă plinu’ aici, fac eu cinste!”, s-au auzit câteva voci ordonând. Intensificat de gustul măreției, alcoolul îi făcea pe amărâții ăștia condamnați la caietul de datorii să se creadă moștenitorii lui Nabucodonosor.

• Căcănarule! a scandat tata în minutul 61, când Beckham a trimis periculos de aproape de vinclul lui Stelea o lovitură liberă, făcându-ne să scârțâim din dinți de emoții.
  După care, câteva momente mai târziu, un nene s-a vărsat pe spate cu scaunul, blestemând. Într-o degringoladă în defensiva tricolorilor, un jucător al Angliei ne zgâriase linia porții, cât pe-aici să înscrie, cât pe-aci să facă din linia aia albă dunga moartă din cardiograf pentru noi.
  Și cum de ce ți-e frică nu scapi, peste douăzeci și ceva minute avea să cadă cerul peste noi. Puștiul Michael Owen, cel mai tânăr jucător din lotul englezilor, mucosul ăla cât un hidrant de mic, a adus egalarea. Și deznădejdea s-a înstăpânit peste noi. Capetele s-au lăsat în pământ, frunțile s-au îngropat în pumni. Bula de visare se spărsese și hoarda de tați, unchi și bunici picase înapoi în mulajul crăpat al identității naționale, în nefericirea de-a fi român, o creatură neterminată, prizonieră a jumătăților de măsură, a bucuriilor mici, perfide și țârâite.
  Odată consumat valul de huiduieli, s-a lăsat o tăcere mormântală. Înserarea sculpta în trăsăturile lor îndoliate.
  Dar, Dle. General, acea noapte avea să-mi demonstreze că există happy-end chiar și pentru români.
  De niciunde, djinn, nu om, a apărut Dan Petrescu în careul lui Seaman și a bifat, în minutul infarctului, 90, minunea cu naturalețea unui dar care ni se cuvenea. Mingea i s-a rostogolit nărăvaș pe umăr, aproape ca într-un act de clovnerie, și în clipa următoare am văzut-o luând-o la sănătoasa printre picioarele goalkeeper-ului englez. 2-ul de pe spatele lui Petrescu a aruncat peste Brăila o nucleară a veseliei.