REXPUBLICA

Gabi Gabrinov

De când cu dispariția, tata bea întruna. În fiecare seară, se îmbată înainte de spectacole. Câteodată plânge, îl aud din compartimentul meu cu pat supraetajat, în care dorm deasupra. Uneori, am impresia că patul de jos scârțâie, ca și cum ar veni cineva în toiul nopții și s-ar așeza pe el. Dar nu e nimeni.
Azi e soare și liniște. Toată lumea s-a trezit, parcul de rulote mișună de viață. Pe o sârmă agățată între două parasolare stau întinse la uscat niște pantaloni roșii, o bluză verde, un guler cu volane și niște șosetele în dungi, fluturând în briza ușoară de parcă ar face cu mâna în semn de adio. Spre marginea parcului, cuștile cu animale sunt acoperite cu pânze groase, decolorate. Nu se aude niciun sunet. Animalele dorm. Cred că și Nigra doarme. Așa au fost învățate, Gigi Sârmă, dresorul, le-a obișnuit de mici să doarmă ziua, ca seara să fie apte pentru reprezentațiile în arenă. Se aude bâzâit de muște. Când trec prin dreptul cortului principal, vibrația joasă a unor voci îmi atrage atenția, așa că mă strecor printre două camionete cu tăblăria ruginită. Trec pe sub pânza de nailon găurită, printre brațele galvanizate ale structurii metalice ce susține cortul și mă târăsc pe coate până sub tribune. Bariera nu e ridicată, dar arena e goală. În schimb, vocile se aud de deasupra mea, din tribune. Mă izbește imediat și mirosul înțepător de iarbă. Pare c-ar vorbi Mihai Coloană-ruptă și nea Opincă.
– Da, mă, nu știu ce să zic, a fost ciudat, în orice caz, zice moșul. Să dispară așa… Unde naibii să dispară? Am scotocit peste tot…
– Eu cred că a fugit pur și simplu, dar nu vrea Șogu să spună.
– Ce să mai spună, mă, săracul, că e terminat…Mă târăsc cât mai aproape de ei. Brusc, se lasă liniștea. Se mai aude numai sfârâitul jointului, atunci când trag din el, apoi încep iarăși să vorbească, dar puțin mai încet. Când aud scândurile de deasupra mea trosnind și scheletul de metal scârțâind, tresar și mă trag înapoi, pe coate și genunchi. Un pâsâit înfundat îmi face stomacul să ia foc. Însă e doar Jana, ghemuită sub grile. Astăzi e machiată ca o pisică, are mustăți și nas desenate cu negru și gene înfiorător de lungi, care-i fâlfâie la fiecare clipire ca aripile unui papagal. Îmi face semn cu mâna. Poate că dacă n-aș fi atât de flexibil, nu m-aș putea strecura ca o felină pe sub brațele acelea metalice, dar reușesc să ajung la ea fără să fac nici cel mai mic zgomot. Oricum, cred că ceilalți au plecat deja. O urmez prin coridorul întunecat până în spatele cortului, acolo unde sunt anexele și cabinele acrobaților. Miroase a rahat de maimuță.

– Vrei să ne jucăm? mă invită ea cu privirile galeșe.
Sigur, de ce nu? Ridic din umeri. Dau la o parte pânza sfâșiată care acoperă un colț plin de mucegai, mă așez cât de comod îmi permite podeaua denivelată și o las să mă dezbrace. Câteodată, jocurile astea ale Janei sunt singurele momente în care pot să-mi iau gândul de la necazuri. Îmi place s-o văd cum se arcuiește deasupra mea, cum își ridică picioarele și le răsucește, pe rând, peste umeri și gât, cum își petrece limba ascuțită peste buze, cum geme și strigă, fără să-i pese că ne-ar putea auzi cineva. Dar cine să ne audă? Doar e luni. Lunea n-avem spectacol și toată lumea se relaxează sau își mai rezolvă din treburi. E ziua în care Madame Zambila își lustruiește ghiocul cu o cârpă și o flegmă bine țintită. E ziua în care singurul nostru magician, ramolitul Brăduț Constantinescu, își curăță jobenele de rahat de iepure, își șterge cu dezinfectant cărțile pe care le atinge toată lumea, își întinde copaia în fața rulotei și își spală costumele alea veșnic soioase. E ziua în care tata își aduce aminte că rulota noastră trebuia să fie locuită de trei persoane, așa că se apucă iar să strângă din lucruri, să le îndese în saci galbeni de plastic, pe care-i scoate la marginea parcului și îi lasă rezemați de tomberoanele care dau pe dinafară. Dar dacă ar apărea dintr-odată? Dacă s-ar întoarce și nu și-ar mai găsi hainele? Ei îi plăceau ținutele acromatice, se îmbrăca și se machia numai în alb și negru, iar câteodată, când o izbea melancolia, își desena cu dermatograf gene lungi pe sub pleoapele de jos și își lungea colțurile buzelor spre maxilar, iar când zâmbea arăta ca o cucuvea.

Jana are trei ochi și un braț în plus. Așa s-a născut. Se zvonea mai demult că și-ar fi mâncat sora geamănă în burtă, dar cine știe?, n-am întrebat-o niciodată ce făcea în uterul mă-sii. Ochiul din frunte și-l ține mereu acoperit sub marginea unui batic, iar ciotul care-i iese dintre coaste, sub axila dreaptă, e mereu acoperit, strâns cu feșe. Nu i l-am văzut decât o singură dată, într-o seară când ne-am jucat printre rulote și când m-a luat valul și-am vrut să-mi plimb mâinile pe trupul ei gol. Trupul ei e atât de mic, de fragil, îmi pare că s-ar dezintegra la cel mai firav strănut. Îi place să poarte ciorapi cu jartele ca să i le trag eu cu dinții.

Îmi place că circul e singurul loc unde anormalii sunt cei mai iubiți dintre toți. Jana e foarte respectată, deși, dacă stau să mă gândesc, poate că e chiar mai mare decât mama. Dar nu se vede și nici nu se simte. Are gura ca linia orizontului și o voce de copil și propriul ei număr de acrobații. La fel și Jhonboy, pe care-l mai strigă lumea și Trei-picioare, pentru că s-a născut cu mădularul până la genunchi. Adesea, în reprezentații, își agață de el tot felul de greutăți și le balansează de sus, de pe sfoară. Sau Domnica, fata care n-a mers niciodată în picioare, ci numai patruped, răsucită cu burta în sus. Se știe că ea are numai jumătate de creier, îi lipsește o parte a craniului pe care o acoperă mereu cu agrafe cu flori mari, artificiale. Sau Madame Zambila, care n-are carne pe oasele mâinilor, nu se știe de ce. Dar clienții fac coadă la intrarea în cortul ei ca s-o vadă cum își bălăngăne falangele goale pe deasupra ghiocului.

După ce mă satur să molfăi jartelele Janei, mă ridic, îmi trag nădragii și ies în lumina orbitoare a dimineții. Jana nu vine după mine, iar eu n-o mai aștept. E ocupată să-și lingă blana imaginară. Într-o zi, s-a costumat în elefant, și-a legat o trompă de plastic de gură și n-a vrut s-o mai dea jos: smucea cu ea în stânga și în dreapta, scoțând sunete ascuțite, ca elefanții. Mă bate gândul să văd ce fac Nigra, pantera, și puii ei, dar mă tem să nu mă încaiere Gigi. N-ar fi prima dată când mă prinde împrejurul cuștilor pe timpul zilei, dar puii sunt atât de mici și de drăgălași încât nu mă pot abține. I-a fătat acum o săptămână, toată echipa s-a adunat acolo ca să fie martoră la momentul acela. Nea Gigi a avut grijă să acopere parțial cușca, pentru ca Nigra să nu se simtă stânjenită, animalele au și ele sentimente, să știți, voi v-ați bucura dacă ar veni un oraș întreg să se zgâiască la curul vostru când nașteți?

Mă uit în toate părțile, să nu mă vadă nimeni, și mă strecor printre cuști. Dau puțin cearșaful gros la o parte și-mi arunc ochii înăuntru. Nigra nu doarme, ci stă tolănită într-un colț, cu puii grăsani înfipți în burta ei, ca niște purici supradimensionați. Plescăie zgomotos.
– Ești o mamă bună, Nigra, îi zic eu, apoi îi trimit bezele prin aer.

Felina îmi răspunde dând din cap. Plec mai departe fluierând. Îmi pare bine că nu m-am născut femelă, fiindcă femelele au mereu de suferit. Fie își abandonează puii, fie le sunt smulși de lângă ele, înstrăinați și forțați să învețe scheme de dresaj ca să distreze o gloată de proști care n-au nimic mai bun de făcut decât să vină și să urmărească trucurile și cascadoriile unor ciudați. Nici mamei nu-i plăcea viața la circ. De fapt, nu prea aveam de unde să știu asta, pentru că ea nu vorbea niciodată, dar o simțeam. Fața ei lungă era foarte expresivă. Îmi amintesc cum se punea în ușa rulotei, cu brațele în lături, atunci când tata mă trezea la 4 dimineața pentru antrenamente. Făcea apoi pe îmbufnata, tata o certa ca pe o școlăriță și abia reușea să mă scoată afară. Ea era mim. Tata era și el tot acrobat, ca mine, dar s-a accidentat rău la șold, a căzut de la înălțimea trapezului mare și și-a fracturat toate oasele din piciorul ăla, iar acum e ajutor de dresor. Directorul, Gabi Dumitrescu, zis Girofarul, n-a vrut să-l dea afară, deși ar fi putut. Am fi putut să ne luăm frumușel rulota și să plecăm, să ne găsim pe undeva o căsuță, slujbe de oameni normali, să ne integrăm în societate. Dar tata n-a vrut. Poate că dacă ar fi vrut, nu s-ar mai fi întâmplat ce s-a întâmplat.

Când ajung înapoi la rulota noastră, îl găsesc dormind. Nu e nici prânzul. Nu vreau să-l trezesc, dar îmi cam chiorăie mațele, așa că mă apuc să sparg niște ouă într-o tigaie. Mănânc singur, pe fundalul sforăiturilor lui, apoi îmi petrec restul zilei tot afară, printre ciudații care-mi sunt ca o familie. Seara, mă strecor în compartimentul meu cât de încet pot, încercând să nu-i deranjez activitatea, trag draperia prinsă de șină cu inele mari de lemn și încerc să adorm. Trebuie să mă trezesc la 4. Marțea e zi de lucru. Antrenamentul meu începe mai devreme decât al altor acrobați. De obicei, mama mă trezea cu mângâierile ei blânde. Mintea îmi plonjează în amintirea din seara aia de acum două luni. Tribunele gemeau de lume, Girofarul rânjea cu gura lui plină de dinți de lemn, frecându-și palmele, banii curgeau, numărul de acrobație fusese un succes și zarva era pe măsura reprezentației.

Apoi a început numărul mamei. S-a lăsat o liniște de cristal, nici măcar tigrii nu mai mormăiau în cuștile din spate. Mama își mișca brațele de parcă ținea ceva între degete. Niște plăci invizibile, niște pereți pe care numai ea îi putea vedea. Știam că era supărată, se certaseră cu câteva ore înainte de spectacol. Tata țipase la ea. Își desenase lacrimi lunguiețe pe obraji. Sprâncenele subțiri îi făceau chipul să pară schimonosit în lumina reflectoarelor. O urmăream cu bucurie de după cortină. Părea că aranjează ceva, ca și cum ar fi construit un cub sau o căsuță. Apoi, a făcut un pas larg, trecând un prag imaginar, și-a tras ceva deasupra capului și a rămas nemișcată, pipăind pereții invizibili. Și-a dus mâna la gură, șocată, apoi s-a auzit un pocnet și cubul acela s-a umplut de fum. Negru, dens, praf de antracit. Oamenii din tribune începuseră deja să șușotească, să se mire, dar oare ce face mimul? S-a auzit alt pocnet, scurt și pătrunzător, iar fumul s-a risipit într-un fel straniu, de parcă l-ar fi supt o gură uriașă. Nu mai era nimeni în arenă. Mulțimea a țâșnit în picioare, aplaudând energic. Mama a țâșnit din inima mea, mi s-a rostogolit pe sub piele și mi-a imprimat pe buze ultimul ei sărut.

Înainte să adorm, aud iarăși patul de jos scârțâind…