Violeta Mihai
Două dintre temele preferate ale lui Magritte au fost pictura pe fereastră și pictura într-un tablou, un alt tip de povestire în povestire ori de narațiune cu sertare. Condiția umană este un exemplu dintre cele mai timpurii, deoarece face parte din categoria unor serii de tablouri pe care le putem oferi ca modele de tratament ale lui Magritte asupra oricărui subiect și în el le combină pe cele două, realizând ceea ce ar putea fi cea mai subtilă și mai profundă declarație a sensului lor comun.
Titlul tabloului face parte din limbajul natural al lui Magritte, artistul care a conceput o creație în măsură să producă simultan emoție și plăcere, utilizând mijloacele pe care le disimulează pentru a nu oferi impresia de artificial și de efort. Așa cum citim cu dorință un poem, așa cum resimțim la finalul lecturii o fascinație instantanee, tot astfel pictura cheamă privirea și determină în cel care o privește senzații în care rațiunea nu deține rolul primordial. Bucuria este produsul noii descoperiri, ar putea fi satisfăcătoare, dar marile încântări nu trebuie explicate întotdeauna în limbajul cuvintelor. De exemplu, pentru Magritte condiția umană înseamnă restricție, indiferent la ce nivel se situează aceasta, însă a ales să o ilustreze astfel în pictura sa. Magritte a vrut să arate că omul este condiționat de percepția sa asupra lumii, care este limitată și subiectivă. Aici am putea sublinia contrastul dintre titlul abstract și imaginea concretă, care sugerează o tensiune între esență și formă, între idee și reprezentare.
Numele utilizate pentru a desemna operele din trecutul artistic sunt moderne, reprezentând fie o definire rapidă a subiectului, fie o descriere succintă a ceea ce se vede într-un tablou. Printr-o convenție, stabilită de vocabularul elaborat în timp de istoricii de artă, numele scenei se schimbă în funcție de modul de tratare a temei. Magritte utilizează titlul pentru a incita, pentru a surprinde, ori a provoca. Nu este un tablou la comandă, ci unul dintre exercițiile pe care pictorul belgian ni le propune în numele jocului cu suprafețele, draperiile, nuanțele pe care natura sau apropierea de ea îl conving să le abordeze în sprijinul realizării intențiilor sale de artist complex.
Condiția umană este un grup de patru tablouri pictate între 1933 și 1945, în care ni se înfățișează un șevalet cu o pictură neîncadrată, plasat în fața unei ferestre prin care se vede un peisaj din interiorul unei camere. Pe șevalet este fixat un tablou cu un peisaj ce pare în fiecare detaliu decupat din peisajul văzut în afara ferestrei. La început, presupunem că tabloul de pe șevalet înfățișează fragmentul unui peisaj din afara ferestrei, pe care îl ascunde vederii. După un moment de meditație, totuși, realizăm că presupunerea se bazează pe o falsă premisă, și anume că imaginea picturii lui Magritte este reală, în timp ce tabloul de pe șevalet este o reprezentare a acelei realități. De fapt, nu există nicio diferență între ele. Ambele fac parte din aceeași pictură, același imaginar artistic. Poate că la acest ciclu repetat face referire titlul lui Magritte, iar privitorul, chiar și împotriva voinței sale, îl vede pe unul ca real și pe celălalt ca reprezentare. Artistul a dorit să arate că modul în care vedem lumea este o reprentare subiectivă și nu o reflectare obiectivă a adevărului.
Tema operei este raportul dintre real și iluzoriu, dintre artă și viață, dintre vedere și cunoaștere. Am putea să tragem concluzia asupra mesajului operei, lumea este o enigmă, care nu poate fi redusă la o singură interpretare, ci necesită o privire critică și creativă. Magritte a folosit o tehnică realistă ce imită fidelitatea fotografică, pentru a crea un efect de surpriză și de contradicție. De asemenea, remarcăm faptul că artistul s-a jucat cu perspectivele și proporțiile, pentru a crea o iluzie optică și a pune la îndoială logica spațială, că a utilizat culori reci și neutre, pentru a crea o atmosferă calmă și impersonală, care contrastează cu ambiguitatea și misterul operei. Simbolismul ferestrei se leagă de rolul ei ca graniță între interior și exterior, între subiectiv și obiectiv, între văzut și nevăzut. Fereastra lui Magritte constituie un element important în pictura sa și apare în mai multe dintre operele sale, simbolizând granița, limita. Prin intermediul ferestrei, Magritte ne provoacă să ne punem la îndoială percepția și raportul cu realitatea, folosind imagini neobișnuite și paradoxale. Aici, creând o iluzie optică și o confuzie între artă și viață, Magritte a vrut să arate că nu există o singură realitate, ci mai multe, în funcție de punctul de vedere și de context. Ferestra este, în același timp, o deschidere și o închidere, o posibilitate și o limită, o invitație și o provocare, sub influența filosofiei existențialiste și a ideii că existența omului este absurdă și lipsită de sens. Cum Magritte a folosit contrastul dintre real și iluzoriu, natural și artificial, interior și exterior pentru a crea un efect de mister și de provocare, a fost din intenția de a condamna convențiile sociale și artistice, punând la îndoială rolul și funcția picturii ca mijloc de comunicare și de exprimare.
Utilizarea de către artistul suprarealist a cortinei în această imagine a invocat un dispozitiv folosit încă de la începuturile picturii de un număr însemnat de vechi maeștri (Caravaggio), ca un mod de trompe-l’oeil de a atrage privitorul în compoziție, arătând spre artificialul scenei și, de asemenea, arătându-le propria capacitate de a picta ceva la fel de realist ca draperiile agățate în fața unui tablou; acesta a fost cazul, de exemplu, în Arta picturii și Fata cu cercel de perlă de Johannes Vermeer. Interpretarea flamandă propune o muncă tenace cu drapajul favorizat de materiale grele, anvelopând larg corpurile și recăzând la pământ în pliuri grele, pliseuri necălcate. Hainele femeilor sunt atât voluminoase, cât și prețioase, preocuparea pentru verosimilitate rămânând constantă. Voalurile fine și fluide vin și ele, dar pe filieră italiană, la Sandro Boticelli, în Primăvara, unde trupurile se mișcă în consens cu pletele și vântul. Jocul lui Magritte cu natura suprafeței imaginii a primit o mare amploare prin utilizarea de dispozitive similare, fie că este în cortina de scenă din Condiția umană, fie în alt tablou, deoarece lucrează cu mișcările sufletului, cu inteligența emoțională.
Bărbatul manifestor propune acțiunea, așa cum o simte, în intenție, oprindu-se atât la nivelul sensibilității, cât și la nivelul rațiunii. Schimbarea se produce concomitent la suprafață și în adâncime, provocând, incitând la dialogul între inimă și rațiune, căutând în profunzimile inconștientului materia unei alte realități unde visul și imaginarul se confundă, coexistând alături de metamorfoză, tragic și insolit. Magritte se supune doar fantasmei sale, experimentând mai departe, trecând de gestul imediat și de desenul automatic, înnobilând arta sa cu refuzul de a se situa în domeniul comun, de a parcurge aceleași drumuri bătătorite de secole. Nu caută mulțumirea celorlați, gestul facil, nu caută să fie plăcut, ci, mai degrabă să fie interogat, anchetat, investigat, răsucit pe toate fețele, în toate pozițiile, ocolind manierismul, încadrarea într-o categorie anume. Refuzul narativului în favoarea simbolului poartă în stilistică numele de alegorie. Aceasta presupune o miză, aceea ca privitorii să aibă o cultură care să le faciliteze să discearnă o figură alegorică de un element real și să recunoască în accesoriile acesteia simbolurile care o identifică.
Situată la nivelul primar al ierarhiei genurilor, deoarece nu reprezintă omul, și nici nu are legătură cu ființele vii, viața tăcută, adică mută, nemișcată, cum era numită natura moartă în Franța secolului al XVII-lea, ne cucerește astăzi ca un gen capabil să dezvăluie multe din sensurile metaforice ale lucrurilor.
Ilustrație: DALL-E 3