REXPUBLICA

Gândul

Gândul e ca un vânt,
anomalie a vremii ce doar
deranjează ritmul cordial.

Ce vrea el?
Să existe, sau poate
dintre mii de dorințe, numai
asta i se arată.

Cine e?
Simplul zvon rupt din comun,
anonim, precum un stup,
colocviu al ideilor.

Și ce face?
Așteaptă scânteia să apară,
moartea primei stele, marele
chibrit scăpat în diesel.

Miros dulce de uzină, lumina
brichetei ce aprinde suflete
e cu un pas în urmă.
Dar nu vine.

Materie primă ce ai sculptat tot,
sigur tu poți fi cazierul pătat al
acestui samsar de idei.
E un nimeni. 
Pahar cu apă pe jumătate plin,
poate setea de frică spune
de ce nu se mai zbate.
Vrea să moară.

Gândul nu e ca un vânt,
e o șoaptă, scrijelită în
magistrala minții. 

Temporar

Nu e bizar, cum în vis poți fi oricine,
oricum și oricând, dar nimeni
nu așteaptă moartea?

Lumina naște viața, dar toți
se ascund în umbrele unor corpuri
cu termen de valabilitate.

Ce e noaptea dacă nu un gust din
eternitate, o numerătoare inversă
până la apunerea pleoapelor?

Dimineața ne bate în geam, la fel
cum bezna oferă căldura necesară
incubării motivelor de teamă.

Timpul trece, noi orbim, nu de pe un
an pe altul, ci din generație în
degenerație, ușor distrași de neființă. 

Blocat

Am un scop, dar nu îl știu,
merg drept pe drum și simt
asfaltul sub picioare.

Pe unde sunt dus nu sunt
treceri de pietoni sau urme
de mașini, ci doar eu.

Tai intersecții fără să mă
asigur din stânga, dreapta,
stânga iar.

Singura pată de culoare e
dâra roșie din urma mea,
firimituri de pâine.

Pur ghidat de o chemare,
instinct primal sau ceva
reflex inconștient.

Destinat să întâlnesc alt
sulfet, doar toate drumurile
duc la Roma. 

Frica

Știu că nu există o lume ideală.
Știu că există un singur viitor,
dar tu ești tu și eu sunt
nimeni.

Sunt disjunct,

Nimeni altul, unic rezident
al minții mele, garsonieră
plină de scorburi săpate
adânc.

Ești piesa lipsă.

Doar un purec pe ecranul
alb-negru, privind lumea
colorată cu ochii deschiși
de tine.

Sunt o frază,

Început de film, sunet de fundal
ce rupe monotonia, cutie de viteze
stricată, primul meu autobuz
pierdut.

Tu ești verbul.

Dat jos la capătul de linie,
aruncat în viață, fără
zâmbete antecedente sau
șanse.

Sunt un punct,
Ai oglindit în mine un felinar
ce străpunge ceața, în fiecare
noapte, doar pe străzi
nestrăbătute.

Fii tu virgula.

Sunt un colț de toamnă, așteptând
primăvara, fie că e săptămâna
asta sau deceniul
viitor.

Încoronat cu frica.

Poate dacă plantele n-ar îngheța,
nu le-am duce lipsă, dar prezența
nu le scuză lipsa vieții,
nici nouă.

Celor ce n-au încercat. 

Fântâna

Aș vrea să știu de scap un
ban în fântâna noastră,
ajunge sunetul sus,
până mor zeci de stele?

Oare reflecția apei în tine
mă orbește sau e un
motiv să privesc limpede?

Oare banul până jos,
se bucură de drum?
La destinație nu va ajunge.

Jumătate în sfert, devenit
optime, subdivizii fără sens,
emoții strict extrapolate.

Suntem unul și același,
ecou fără percepție,
efect fără cauză,
eu fără mine. 

Nu știu

Nu știu
cum am ajuns aici
cine sunt și
ce vreau.

Nu știu
să strig,
să zbier,
să cer
ajutor.

Nu știu
cum e
să vrei,
să poți,
să faci.

Nu știu
de ce
nu știu. 

Eu

E greşit oare să vreau să fiu eu?
Chiar dacă eu ar avea probleme în societate,
probleme în grupuri de prieteni, pentru că
nu ar înțelege concepte sociale de bază?

Oare dacă eu ar fi fericit, chiar şi pentru
o fracțiune de timp, iar apoi izgonit şi neînțeles,
ar triumfa fericirea peste valurile de lacrimi?

Poate dacă acest eu nu ar vrea nici măcar să fie
înțeles pentru că nu ştie că asta vrea
sau
poate că eu vrea doar să fie înțeles,
dar nu o ştie.

Dar dacă eu ar vrea să arate tuturor
fericirea de pe chipul lui,
iar ei ar spune că e prefăcut şi perfect?

S-ar putea ca eu să fie un om rău,
aşa cum e privit de restul
sau
probabil că eu este un om bun,
într-o societate oarbă.

Iată-l pe eu, o imagine
preconcepută de restul drept
etichetă comportamentală.

Pentru eu, aşteptările elimină sensul,
dorințele aduc monotonie,
promisiunile întrebări, iar cuvintele beție.
Eu trăieşte prin idei şi ideile prin mine. 

Granula

Ce e viața?

Două conuri, perfect simetrice,
conectate în vârf printr-un mic
pasaj, o clepsidră.

Oare granulele de nisip, cioburi
neprelucrate, știu ceva în afară
de atracția gravitațională?

Simpla cădere liberă, atât de
ușor de tolerat, dacă intrarea
nu ar fi fost plătită cu viața.

Ori răsturnarea întregii lor lumi,
pentru a-și continua involuntara
sortire a minutelor?

Dar ce sunt minutele?

Trei limbi, una mai scurtă decât
cealaltă, întrecându-se în cerc
pe perete, un ceas.

Oare bucățile de plastic, ace
sterilizate, știu cum se simte
să regreți sau să uiți?

Complexa realitate că timpul
este imperceptibil, dar cineva
tot îl va număra. 
Ori sunetul forțat prin sticlă,
la fiecare pas spre linia de start,
indicator al trecerii secundelor.

Și ce sunt secundele?

Paralelipiped de diverse culori,
cu numere luminate cât se poate
de clar, ceasul digital.

Oare cifrele de pe ecran, leduri
intermitente, știu că își iau locul
unul altuia fără sfârșit?

Lucrul în zece ture, cu cel mai
strict program, fără scuze sau
concedii.

Ori anxietatea aflării că au de
sunat alarme din cinci în cinci
minute, puse de oameni?

Ce e omul?

Nimic altceva decât o granulă de
nisip, captivă propriei creații.