Rexpublica nr. 4 (2023)
Ce fraier
Posomorât și preocupat. Mă uit la mine ca la lup,
însingurat la maximum, n-au mai rămas
decât alergătură la întâmplare,
ochi injectați și rea-căutătură, inimă neagră,
setea de a mușca din carne vie – din cauza ta am ajuns în asemenea hal. Până acum mă mulțumeam
să-mi dau pumni în cap. Unde ai dispărut iar? Nu-mi pasă dacă mă sperii de cum arăt. Va veni ziua
când voi înghiți fosforul cutiilor de chibrit din cămară
și-mi voi da foc, gândindu-mă la cât te-am
iubit. Ce fraier… A început iar numărătoarea inversă. Pe
moment îmi vine să sar în sus de bucurie
c-o să scap de mine, pentru a
câta oară – de parcă ar mai avea vreo importanță. A
intrat într-o zonă de legătură
cu generațiile ancestrale. În labirintul lui interior:
din care nu mai poate să iasă.
Nu mai văd decât
porți zăvorâte la capătul culoarelor și nici
țipenie de om. În schimb aud un zgomot care îmi distrage
atenția, de pași grei, și nu știu de unde vine! E
gândul rău.
O bestie
Îşi pierde, pe zi ce trece, din substanţă, altfel
nu-şi explică – nu-i mai arde de nimic, în fiecare oră
se prăbuşeşte moral, abia spre seară îşi
mai revine, îşi distrage atenţia, dar noaptea reuşeşte să
se descarce complet şi e normal să o ia
dimineaţa de la capăt, să redescopere ce e mai supărător.
O porcărie. Degeaba are impresia
că răspândeşte iraţionalul în lume şi îl mai guvernează. E convins că el se află în toate câte există,
reunind începutul cu sfârşitul, şi i se dă dreptate. Dacă
moare el, dispare fiecare
lucru – de aceea tremură toate de frică, întru totul
supuse, stau sub lovitura
lui. Numai că şi lui îi e frică de el însuşi şi stă
retras, nu-l mai găseşte nici dracul când îl
cauţi, unde a ajuns? Acum e dat la munci sub un mal,
vrea să-şi ridice o casă de vacanţă în
lumea lui? Totul
e cât se poate de neplăcut. Nu-şi explică de ce-i e
atât de rău, a pierdut din calităţi,
are o stare sâcâitoare de haos, pe care şi-o stârneşte,
modelele de gândire logică nu-l mai
ajută, nu mai ştie ce demersuri trebuie să facă pentru
a trage concluzii valabile. Şi nici cum se
operează corectări, atunci când apar discrepanţe. „Înainte, laşule, mişcă-te înainte! Nu da înapoi!”, aude – şi-şi acoperă urechile.
Ce se zvârcoleşte în el e o bestie.
Și? Nimic
Fiecare zi e la fel, îmi doresc să mă duc. Le tot
repet cunoscuților că nimic nu
mai poate fi oprit, totul vine de la sine, implacabil și
mi se arată cu degetul la cap. Nu
sunt crezut? Îi trimit în cimitir să conștientizeze că
înaintea noastră au trăit ca proștii
atâția alții, cu nemiluita, o puzderie, că nimeni,
niciodată, n-o să le știe numărul
exact, toți au sperat și au visat ca mine sau ca ei, au scris
eventual poezii, au crescut copii — și?
Nimic. Asta a rămas de pe urma lor — „ciuciu”. Ce
contează? De ce trebuia să rămână
ceva, să fie altfel? Fiecăruia i s-a dat o albie, pe
care să curgă și să se verse în mare.
Atât ai înțeles tu. Ia să-l fi iubit pe cine trebuie. Face
cruce. Ce-ți spuneam? Fiecare
zi poate fi o
pedeapsă sau o binecuvântare,
depinde de tine, nu de cine trebuie. Tu conduci
jocul… Ne-am adunat aici la țipetele
din casă. Ai încercat să-ți dai
foc, în postul mare al Paștelui, la ce te-ai gândit?
Păi, m-am gândit la „apele de sub
ceruri”, care să mă stingă, apoi că trebuia întâi să
aștept un front de aer rece, să mă
ridice și, în sfârșit, m-am gândit că aș fi putut
mirosi a pește prăjit…
Scrie, merge prea departe
Pe spate, plutind pe lacul sărat, cu ochii închiși,
ciocnit de o domnișoară, cap în cap,
care plutea, la rândul ei, cu fața în sus: îi mângâie părul
lung, să n-o sperie, o fi având 18 ani? Rostește
pentru el: „dacă aș fi mai tânăr…”
Incitat pentru un minut, două, și întors rapid în cochilia
lui. Oftează, își schimbă gândul. Ce e iubirea,
în definitiv? Un dezastru chimic pentru organism! Scufundat
brusc în lac, lăsat ca un bolovan la fund, scos
înecat – întins pe
scândurile stabilimentului, întâi i se desfundă
nările de sare și
i se descleștează gura, demult n-a mai încercat el figura
asta, e amuzat… Nu,
opriți-vă, nu sunt mort, am improvizat… Dus
la morga orașului, întins
gol pe masa de autopsie, îngrozitor de rece – ăștia sunt
nebuni, eu le spun că e o glumă
proastă, nu sunt mort, ei mă… „În clipa când bisturiul
celui care făcea demonstrația străpungea
pieptul…”, apuc să mai consemnez și mă opresc, tulburat, conștient că am mers prea departe.