Rexpublica nr. 5 (2024)
Acolo, la mine…
se făcuse un spațiu domestic
după zorii umpluți cu străveziu de păpădie
și-atunci m-am agățat de-un V
foarte verde se potrivea
și cu galbenul de grâu și cu ochii mei
se făcuse apoi un alt spațiu
după cafeaua fără zahăr
care-mi vibra pământul de sub frunze
și-atunci m-am prins de un A
foarte albastru
ce-mi cuprindea trupul
încălzind-mi buzunarele cu amintiri
ca prin minune un alt spațiu apăru
după ce am scris o scrisoare
și-atunci mi-am înfipt mâinile într-un D
foarte dor ce-mi zguduia inima
aproape să plesnească și să se împrăștie
peste poartă prag masă
abia acum am văzut că
văd
cum stau îngerii buimaci
când eu îmi pun lacrimile la uscat
Diurne
încep cu un suspin devorator
până la oase
și în celula de prizonier periculos
mă zbat parcă etern în crunte-ndurerări
accept prin trup treceri de săgeți
despicată apoi în mii de părți
și duse-n foc purificator
să fie rătăcirea un alt supliciu
mă caută gerul fixând restul
în chingi de ghimpi lungi cât dinții de lup
sfâșiată în halci strâng sângele în pumni
l-amestec cu lut să fac un chip nou
nespus la nimeni
neatins de tristețe
doar înfruptat de curcubeu
dar degetele-s roase de-atâta scormonire
în stânci de insomnii sfărâmitoare
de-atâta timp sau poate doar de o clipă
dar urmăresc speranța
intrând în zi
cu iz de rezistentă
Am venit
am venit să calc pragul
obosit în așteptare
să-mi pot aduna praful răbdării
în pumni de frunze
ca să fie mai ușor împrăștiat
spre florile de toamnă
spre ochi de plâns
la inimă îmbrăcată în dor
dintr-un înalt turcoaz
au picurat bobițe de uimire
și tot privindu-le nu mi-am dat seama
când m-a cuprins insomnia
mi-a prins bine nu vă speriați
așa mi-am găsit amintirile ascunse
prin toate ungherele
abia acum am aprins lumânările
pentru care venisem desculță
pentru pământ
și cu brațele întinse
pentru cuprinderea celor trei inimi
În ziua luminată
am așteptat ziua asta
de-mi era frică să nu mor
îmi duceam arderile
până la trandafirii lor
aceia puși să le fie mângâiere
când noi nu vom fi acolo
am adunat cuvinte
să pot vorbi atunci
să nu-mi îndoi inima mai mult spre
îngânare de bocet
stăteam tot mai sus
pe mica pernă plină de gânduri bune
probabil mă ningea cineva
cu speranță toamna mă chema acolo
ca de atâtea ori
mă năștea
în aurul ei fără să o plâng
de durerea facerii
căci fluturii îmi duceau cuvintele
și le așezau pe trandafirii lor
am alergat în ziua luminată
și-am găsit țipenia
care m-a tăiat în două
una care vrea să înțeleagă
cealaltă care nu poate
una care mă smulge
alta care mă așează
atunci am plâns
ca într-un sonet trist de toamnă
din tălpi îmi tot creșteau frunze
de aur pur de nu știu unde
multe tablouri se adunau
pe lângă cruci
de atunci mi-e tot mai
dor de reîntâlnire
Pregătire
în noaptea vinovată de vise indecente
se cuibărește din când în când
și câte-un zmeu colorat
pe spinarea lui stă fără grijă
fata cu ochi de smarald pe care
nu o mai recunosc
nu strigă
nu cântă
nu plânge
doar a dezertat din iarba verde
în cerul albastru
pentru a măsura infinitul
și a se întâlni cu inima ei
Neacceptare
lumina m-a legat de geamul transparent
și-n joaca ei netulburată
mă tot naște
mă tot omoară
amăgind exteriorul că eu nu știu
să rezolv ecuația la nicio oră
tot ea cu nebănuite abilități
înverzește și albește frunzele
răsfirate de frica morții
mirosul de amiază coaptă
îmi dă foc umbrei
pulverizând fractale
printre contururi indolente
încercănându-mă a dojană
ascund punctele nevralgice
caut sinonimul la vezi-ți de treabă
și-mi încropesc alt univers
sunt la a n-a încercare