Maria Nicolai
„Această tandrețe” (Editura pentru Artă și Literatură, București, 2024) cea de-a patra carte a Luminiței Giurgiu, după volumele: „Flagrant delict de emoție”, „Fără suflare și Floare carnivoră, speranța”, vine să demonstreze faptul că frumusețea nu se poate hârbui atât de ușor, oricât de cursivă și tenace ar fi urâțenia lumii. Titlul face referire la cel mai delicat mod de a exprima iubirea, tandrețea, tema care acaparează tot universul liric al autoarei, acel „everlasting love” ce atinge iremediabil poezia („ce ai atins/atins rămâne ce te atinge/nu are ”sfârșit”- „Această tandrețe”), dar deschide și alte labirinturi de interpretare, asemenea unei măști cu multiple fețe, consecință derivând dintr-o semantică ce ucide lent sentimentul „masca purtând o mie de fețe,/că sunt această tandrețe”- „Știu exact ce credeți”).
Creațiile sunt „somații la fericire”, „criză de fascinație”, „ospățul secundei” sau „neîmblânzita cerneală”, un catalog cu definiții poetice ce acoperă toată gama de accepții și impresii. Ni se cotrobăie în suflete cu ajutorul muzicii, un repertoriu inepuizabil: Chopin, Paganini, Sarasate, Mozart, cu acompaniament de saxofon, țambal, tril de mierlă și de „femei/ care fumează bemoli”, „flamingo în la minor” sau se dau lecții de canto chiar păsărilor din cer.
Peisajul muzical este completat de coloratură si olfacție („spațiul dintre cuvinte, alba orbire a paginii”-Avertisment pe lulea din spumă de mare, „vino diseară la mine/ te aștept îmbrăcată-n ceai verde/ și-n colțul genelor două/ corăbii” – Te aștept îmbrăcată-n ceai verde, „…puteam citi orice carte ca pe o inimă roșie…” – Valuri, „iubitul meu poartă un parfum scump./ toate femeile sunt înnebunite, l-adulmecă/ de la degetele picioarelor și până în/ vârful limbii.dar el/ mie/ îmi aruncă pietricele în geam.” – Parfum, „sub pielea orașului miroase a sânge și coarne de taur/ pe 3000 de perne brodate în chei stă regina” – Knossos)
Descătușată „din robia culorii”, autoarea inventează „arici algebrici” pentru a putea vedea cum alunecă și patinează îngerii pe pojghița de lapte, un soi de matrici aruncate și prinse în pălărie de către jongleur. În altă poezie, îngerii intră pe fereastră, așa cum ar intra o zăpadă clocotindă, ținându-se cont de avertismentul bătrânului domn „cu aripi enorme” („pesemne știi că e iadul/ să calci podeaua plină de îngeri” – Aripi enorme). Tot acest spectacol vine să accentueze dialogul dramatic al omului cu divinitatea. Asistăm la o fascinantă lecție de angelologie, dacă ne gândim la faptul că termenul de „înger” provine din cuvântul grecesc angelos, care înseamnă mesager. De asemenea, ei se află acolo unde acționează voința lor, iar prezența lor poate fi instantanee. Părinții bisericii clasifică îngerii în nouă rânduri sau ordine: serafimii – cei care ard, heruvimii-plinătatea cunoașterii, tronurile, stăpânirile, virtuțile, puterile, principatele, arhanghelii și îngerii păzitori („chiar Dumnezeu stă-n primul rând cu mantia-i de îngeri”- Lecție de limba și literatura iubirii), asemenea femeilor din lirica lui Ion Mureșan, poezia De la fereastră, ce aruncau aripile de îngeri rămase de la masa de seară. Urcată în „mașina de scris a zăpezii”, poeta vrea să-l prindă de picior pe cel în subordinea căruia se află îngerii, pentru a transcrie ceea ce se află în talpa acestuia și pentru a afla că „fiecare copilul cuiva este” și că „obiceiul vechi face ca drumul să aibă la capăt o casă”.
Poezia Luminiței Giurgiu este „mușcătură de verbe”, uimire ce crește „ca mușchiul pe pulpa luminii”, admirație, sânul visării ce „alăptează brândușe”, noblețea, „luxul/ de a pierde ceea ce alții nu au”, prelingerea unui trup într-o îmbrățișare, femeia și bărbatul, marea și deșertul, dragostea ca un bilet de loto rătăcit într-o haină, poemele ce merită să fie recitate „pentru premiul întâi” și „o medalie de catifea”, într-un cuvânt, așa cum zicea un alt poet sibian, „uleiul tandreții”, care alină rana vieții.
Foto: https://artasiliteratura.ro
Lasă un răspuns