REXPUBLICA

Eșarfa de albastru cerulean

Țară, țară vrem ostași – Pe cine? – Pe tine!

Ieși grăbit din apartament sărind olimpic pragul.
Pașii îi răsunau ciudos pe cimentul rece
al scărilor deja cucerite de igrasie.
Cobora într-un abis în care lifturile
erau defectuoase cu un motiv.
La etajul zece,
o ceartă veche se sfărâmă
de glasul răgușit al unui vecin bețiv.
La nouă, sunetele vineții
ale unei dame
acompaniau manelele simfonic.
La opt, aerul atârna de un miros
de ou prăjit și cafea amară.
La șapte, fiori de transpirație,
smocuri de praf
și pași suspendați
pe scările de marmură poroasă…
liniștea.
La șase, pisoii mieunau în cor
după conservele lor de metal.
La cinci, lumina clătea colbul
în ghemotoace verzui
aruncate prin uși întredeschise.
La patru, aerul scârțâia sub tălpi,

un cățel lătra înfundat
pe din dosul unei uși.
La trei, un cântec antic se împletea
din corzile vocale ale unei bătrâne
văduvite de alții.
La doi, glasuri de copii strigau:
Omul Negru n-a venit!
La unu, doar ecoul pașilor tăcuți
într-o căutare fără de urme
se zbătea.

Se opri la parter gâfâind
în fața geamului gros broșat,
singurul martor ce colecționa
miile de amprente ale trecătorilor.
Puțin mai devreme, în holul mut,
parfumul ei domnea.
Acum, pe un hidrant,
dincolo de el,
o fâșie de albastru cerulean
se zbătea
între curenții lui Miazăzi și lui Miazănoapte,
și niciunul dintre ei nu ceda.
A smuls-o din brațele invizibile
ce-i risipeau atingerea
în jocul lor de-a baba-oarba,
și-a ridicat privirea spre cerul eclipsat,
Te-am prins acum!

Un trup firav îi umbrea lumina
de pe marginea acoperișului înalt,
silueta ei mică încerca
să sfideze cumva gravitația.
Nu știm nici noi dacă aștepta un semn divin
sau poate curajul de a se juca.
S-a aruncat spre el cu viteză,
era rândul ei să-l prindă la leapșa.
Tu ești!, șopti.
Lumina a sculptat-o în mii de fragmente,
iar vânturile serii i-au mângâiat părul cărunt,
șoptindu-i secrete
pe care noi nu le vom cunoaște niciodată.
Clipa și ea s-au spart într-un ecou de asfalt,
iar pe el îl ținea ancorat
doar o culoare vie și caldă,
împroșcată pe eșarfă.

Prezentul i-a înghețat în palme.

În prelungiri amânate
a îngenuncheat lângă tăcerea ei
fără gesturi mărețe.
Știa în sinea sa că lumea va continua să existe
în afara jocului lor.
Așa că tot ce a gândit din urmă a fost:
Ultimul scapă turma.

Încă un martor al unui joc tăcut.