Rexpublica nr. 6 (2024)
Când eram copil
Când eram copil, alergam cu buzunarele întoarse pe dos
și duceam vântului de mâncare:
câteva boabe de mei și o scrisoare.
Între vânt și casă era un drum
cu așchii de gânduri făcute scrum.
Ca un soldat rătăcit, la sfârşit de război,
împleteam codițe ploii cu mugurii moi.
Vântul se prindea de arcușul picioarelor goale,
șuiera printre degetele amorțite în sandale
și alergam amândoi caii nopții de vară.
Eu citeam din scrisoare,
Înfieram o vioară
O vreme, am dus împreună de mâncare apei,
pe o lamă de cuțit îi întindeam o întrebare;
din spinare apa stătută suspina
întâmplările ei cu brațe din coloane lungi de piatră.
Stăteam rezemată într-o zare de sticlă,
cu norii înfipți ca într-o fereastră
când vântul serii mă chema acasă:
– Îi târziu, copilă, și ai tăi stau la masă!
Mă prindeam de coama nopții
și dam bice lunii să mă ducă-n goană,
să ajung la drumul presărat cu așchii de gânduri făcute scrum
– Sunt acasă, mamă, am terminat joaca!
în brațe o cuprind cu un sărut oftat.
– Îi târziu, copilă, și ne-am pus la masă!
Între vânt și gânduri sta un drum spre casă.
O poezie pe care am scris-o acum ceva vreme și, pe care, încă, o simt la fel
Morții nu i se mai permite!
Moartea care rupe dinții zâmbetului cu un șut pe lângă poarta vieții
nu poate îmbrăca tricoul de titular.
Ea trebuie să știe pe de rost
coliva celor ce nu mai au nimic de facut!
Nu se dă cu zarul când vine vorba de zâmbet.
O moarte care joacă vietile la cărți,
e ca un pian amorțit la cel mai mare concert al ploii.
Notele înalte scutură cerul, iar sângele lui umple cupele îngerilor;
De aceea când moartea vine, îngerii roșesc.
O moarte care aleargă după copii, nu poate primi pâine
Nu se cade să o mai îmblânzim cu un „Asta e!” și să-i ungem palmele cu surâsul lor.
Vreau să o văd șchiopătând într-un lan cu flori
unde „de v-ați ascunselea” doare…,
doare ca apa sărată de mare într-un ochi deschis.
Morții nu i se mai permite nimic!
Două gânduri amestecându-se
Unul descălecat din întâmplare,
celălalt purtat înalt și departe, și curând
frânt cu fruntea de coloanele pământului.
Două inimi lovindu-se,
una smulgându-se dinaintea mea
șoptind cetății de umbre,
cealaltă văduvind ferestrele către libertate.
În carne își bate monedă timpul,
arterele crude sângerează între „Nu stiu!” și „Poate”.
Două întâmplări se ascund sprijinindu-și tâmplele,
îmbolnăvindu-le.
Pe spinarea hazardului ne îmbrăcăm buimaci,
flămânzi, căutând răzbunare
la vraci.
Atât sunt de neașteptate,
întâmplarea a două gânduri, a două inimi, a două întâmplări
încât ecourile noastre nu se mai întorc.
Cum se-ntâmplă oamenii la un braț distanță de Dumnezeu
Noi suntem distanțele lui Dumnezeu cu spinări din pâine
Clocotesc în noi frici și stau ghemuite vise ca în trenurile morții,
stau povești cât un bob de neghină, traume cât un munte de sare
și ne mirăm că murim când nu se moare.
Cu spinări de pâine și brațe de ceară, Dumnezeu ne întinde o masă cu două scaune
Pe unul, viața se viețuiește ca un dependent la început de drum:
ar lua din ce în ce mai mult negândindu-se la supradoza
de viață
Pe celălat, moartea se viețuiește ca un dealer de droguri,
escrocând viața până o lasă fără vene
în timp ce
pe masă stă întinsă o spinare de pâine în care clocotește frica:
Dacă viața se va muri și moartea se va trăi?
Un „lasă-mi pâinea cea de toate zilele!” asmute câinii nopții,
Arhanghelii vin să facă dreptate și rup spinarea în două zicând:
„Luați, mâncați, acesta este trupul celui viu”
Al celui care se prinde de spătarul vieții.
Cuminte, moartea își înmoaie brațele așternându-și capul pe coama unui cuțit
Și învață a muri, așteptând
Timpul
Iar sângele,
sângele învață a trăi.
Scările
ne năpădesc de la naștere.
Cresc în noi mâncătorii de carne și oase
anii
adulmeca fitilul neînsuflețit
În frunte ne cresc litere
Pași de mesteacăn acoperă tâmplele
Ferestre care dau către înlăuntru
Uși care duc către afară
Scări care numără
„Doamne, ai milă de sufletul păcătosului robului tău!”
– se aude la capătul funiei:
Atât i-a fost!
Noi murim de sus în jos;
În fiecare dintre noi se naște un copac care ne așteaptă.