Călin Dengel
Motto: „Operele noastre trebuie să supravieţuiască. A face bine este misiunea împlinirii umane”. – Carol Davila
Aceast articol aduce în atenție figura ilustrului medic, un adevărat erou civilizator, căruia, națiunea română îi datorează bazele organizării instituțiilor sistemului sanitar, ale instrucției medicale moderne, ale ocrotirii persoanelor vulnerabile sau aflate la risc, precum și materializarea unor proiecte științifice și culturale de mare interes, amprenta sa asupra societății noastre fiind INEGALABILĂ.
Știm că s-a născut în Avila, Ducatul Parmei, la 4 aprilie 1828, însă o legendă romantică legată de obârșia sa, care a circulat în Țările Române, îl considera fiul nelegitim al contesei dAgoult (care scria sub pseudonimul Daniel Stern) și al faimosului compozitor Franz Liszt. Cei doi trăiseră o idilă în Elveția, la curtea ducelui Saxa-Weimer, în urmă căreia s-ar fi născut patru copii, unul dintre ei fiind, se pare, viitorul medic militar. Ducele refuză, ulterior, recunoașterea paternității lui Liszt, ultimului său născut. Există dovezi ale apropierii și sprjinului acordat de contesă pe parcursul formării sale, ei păstrând o corespondență în care aceasta îl numea frecvent „dragul meu copil”.
„Admir, dragul meu copil, curajul tău întra-devăr eroic. Ce n-aş da să te pot strânge în braţe şi să-ţi spun câteva cuvinte de mamă. Soarta este aspră cu tine, dar sunt convinsă că vom şti să o înduplecăm”, îi scrie aceasta pe 14 martie 1854.
În ciuda multiplelor coincidențe fericite, legătura sigură de sânge nu a putut fi niciodată demonstrată. La naștere numele său italian a fost Carlos Antonio Francesco d`Avila, tranformat apoi în limba franceză François Charles dAvila, tranformat apoi în limba franceză François Charles d`Avila, iar la noi ajunge cunoscut drept Carol Davila. Primii zece ani din viață îi petrece în Frankfurt, apoi, relatări din corespondențele unor personaje care l-au întâlnit, îl afirmă într-o călătorie în căutarea părinților, pentru ca, la vârsta de 14 ani, să fie adoptat de profesorul René Rabusseau, pe atunci rector la Academia din Limoges. Acesta îi orientează educația spre umanism, observându-i înclinația spre chimie și biologie, dar și spiritul consecvent și drept.
Farmacistul Leon le Sant, la Nantes, îl are ca stagiar în oficiul său între anii 1843 și 1845. Acestei perioade datorează pregătirea în tehnicile farmaceutice, care îl vor ajuta să prepare celebrele „Picături Davila”. Urmează alți doi ani de formare în farmacie la Angers, apoi în cadrul Școlii preparatoare de medicină și farmacie, între 1847 și 1850, pentru ca, mai apoi să se înscrie la Facultatea de Medicină din Paris, pe care o va absolvi în 1853.
A participat la stingerea epidemiei de holeră din 1849 din regiunile Champagne și Cher, când crează tinctura antiholerică sau „Picăturile Davila” (tinctură din extract alcoolic de scorțișoară, tinctură de opiu, ulei de mentă și revent), care era un tratament simptomatic eficient pentru varsăturile din holeră. A inventat un aparat practic pentru prepararea siropului de eter, dar și un sistem de încălzire cu aer cald al așternuturilor paturilor pacienților cu hipotermie, în cadrul aceleiași boli. Pentru aceste realizări a fost medaliat.
În 1853 Carol Davila a fost solicitat de comandamentul turcesc din timpul Ocupației Crimeei să combată holera apărută în rândul soldaţilor. Aici a folosit aceleiași terapii cu succes, fapt pentru care Sultanul Abdulmejid I i-a conferit medalia Ordinului Mecidiye Nişanı și a primtit titlul de Hakīm bey (Om înțelept).
La cererea domnitorului Barbu Știrbey, este propus și trimis de Facultatea de Medicină din Paris, în 1853, pentru un contract în Țara Românească, care privea organizarea Spitalului Oștirii de la Mihai Vodă (fosta Mânăstire Mihai Vodă, din care a rămas doar biserica și clopotnița strămutate în 1985, zona Parcului Izvor), el având deja grad militar. Aici impune disciplina, simțul răspunderii și metode noi de tratament cum ar fi transfuzia de sânge sau vaccinarea antivariolică.
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza îl avansează la gradul de general, în 1859 devine medic superior al tuturor trupelor din Principatele Române, iar în 1862 este numit Șef al Serviciului Sanitar al României Unificate, funcție echivalentă cu cea de ministru al sănătății.
Pune bazele unor importante instituții de învățământ medical, ale unor societăți profesionale și reviste de specialitate și ale unor așezământe pentru orfani, toate fiind ca anvergură, premiere pentru spațiul românesc. Deschide astfel accesul către cunoaștere, oferă șansa de profesionalizare (românizarea sistemului medical) și concentrează interesul elitei pentru acte de caritate serioase.
Practic, Davila a construit un sistem medical pe care l-a implementat cu succes în serviciul sanitar militar și civil, a împământenit denumirile de farmacist și farmacie, de asemenea a întemeiat învățământul farmaceutic și pe cel veterinar din România.
Este autorul „Tratatului de terapeutică și materia medica”, care devenise fundamentul educației studenților săi, dar și al generațiilor imediat următoare.
Participă la războiul franco-prusac cu un proiect de ambulanță militară împreună cu elevii săi (1870), la eradicarea unor epidemii în țară (tifos – Telega, holeră – Brăila, Ștefănești).
În timpul Războiului de Independență organizează spitalele de campanie (Pitești, Câmpulung, Azilul din Cotroceni, ș.a.) și ambulanțele care făceau intervenții sau recuperau răniții de pe front. Se implică personal în aceste incursiuni, chiar dacă se afla în calea gloanțelor pentru a acorda îngrijiri soldaților români, aliați sau otomani, laolaltă cu ceilalți medici și felceri. Ajută populația civilă indiferent de etnie și intervine pe lângă oameni influenți pentru donații de hrană și îmbrăcăminte pentru cei alfați în situații critice. Este menționat de către martori oculari în mai toate momentele importante ale războiului, desfășurate la Grivița, Rahova, Plevna sau Vidin. Regele Carol I îi apreciază spiritul în care își coordonează armata sanitară, eforturile și mărinimia și îl păstrează în comandament. Scria tatălui său, Prințul Karl Anton de Hohenzollern, despre Davila: „În ceea ce privește situația trupelor noastre din jurul Plevnei, ea este excelentă; starea sanitară este bună, cum am constatat în inspecția făcută cu generalul Davila.”
După căderea Plevnei, Davila îl operează personal pe generalul otoman Osman Pașa, iar acesta îl recunoaște pentru îngrijirile miilor de soldați turci. Țarul Alexandru al II-lea l-a decorat cu Ordinul Stanislas pentru meritele sale și serviciile aduse armatelor aliate.
Într-una din incursiunile în Transilvania, de după război, are surpriza de a descopri că i se dusese faima dincolo de Carpați, iar oamenii doreau cu ardoare să îl cunoască. De altfel, pe timpul războiului primise donații din partea românilor transilvăneni, pentru aprovizionarea spitalelor. Vizitând Sibiul, într-o împrejurare publică ridică problema românismului din interiorul Arcului Carpatic, fapt ce stârnește nemulțumirile legației austro-ungare la București.
Se implică în viața culturală, editând pe cheltuiala sa culegerea de poezii populare a lui Vasile Alecsandri (manuscris donat personal bibliotecii Azilului Elena Doamna), fiind un mare iubitor de folclor. Pe Bogdan Petriceicu Hașdeu îl cunoaște după ce acesta se stabilește în Țările Române. Este interesat de cultura sa și de viziunea sa politico-socială și îi vizitează familia des, după ce rămăsese văduv, mai ales că îl încântau frumusețea și pregătirea Iuliei, cu care se conversa în limba franceză și pe care o considera o partidă excelentă pentru fiul său, Alexandru. Discuta cu Hașdeu despre originile românilor și a limbii lor. În timpul Războiului pentru Independență se împrietenește cu pictorul Nicolae Grigorescu, Dimitrie Bolintineanu, C. Popp de Szathmari.
Doctorul Davila se căsătorește, în 1860, cu Maria Marsille, fiica medicului francez Alphonse Constant Marsille și a unei boieroaice din Țara Românească. După un an de căsătorie, la nașterea unui copil, aceasta se stinge, iar el rămâne văduv.
La scurtă vreme o cunoaște pe Ana Racoviță, nepoată a Goleștilor, care îi devine a doua soție. Are cu ea al doilea copil, pe Alexandru Davila, viitor scriitor și dramaturg, care se naște în 1862. Apoi se nasc Elena (Petricari), Zoe (Cuțarida) și încă un fiu Carol Nicolae. Cu Anica are o relație specială, aceasta împărtășindu-i năzuințele și implicându-se în planurile și proiectele sale, în special în educația tinerelor din Azilul pentru orfane pe care îl crease, dar și în activitatea de strângere de fonduri din partea protipendadei pentru susținerea materială a instituției. Azilul devine o instituție de învățământ importantă, cu standarde ridicate și rezultate comparabile cu cele ale Școlii Centrale. Spiru Haret cere recunoașterea acestei școli și integrarea ei în circuitul formator al vremii.
La 13 ianuarie 1874, chimistul Bernath, colaboratorul lui Davila, oferă Anicăi, din greșeală, stricnină în loc de chinină pentru un episod de „fierbințeală”, în timp ce aceasta participa la o conferință a soțului său în amfiteatrul de la Spitalul Colțea. În pofida tuturor îngrijirilor, se stinge și este înmormântată în grădina Azilului (parcul din apropierea actualului Institut Pedagogic). „Ea era sufletul aspirațiilor mele bune și nobile, era mândria speranțelor mele, ambiției noastre de a reforma învățământul femeii în România prin Azilul Elena Doamna. Destinul, fatalitatea a distrus această viață consacrată în întregime binelui”, răspundea scrisorii de condoleanțe a lui Vasile Alecsandri, care îi era un foarte bun prieten.
Participând încă din timpul pregătirii medicale la campaniile de eradicare a epidemiilor vremii, se îmbolnăvește de holeră. Acesta este, porobabil, momentul când „Picăturilor Davila” li se desăvârșește formula. A suferit de frecvente episoade de amigdalită flegmonoasă, în special cu sosirea la București, unde a locuit, pentru început, în condiții insalubre, într-o cameră cu igrasie, pe Splaiul Dâmboviței. Dezvoltă, apoi, un reumatism articular acut care îl lasă cu anchiloza articulației cotului drept, ceea ce explică ținerea mâinii dreapte la spate (așa cum este reprezentat de sculptorul Storck). După inspecția și consulaterea soldaților și pușcăriașilor de la închisoarea Telega se îmbolnăvește de tifos. În timpul Războiului de Independență contractează antrax infecțios în regiunea cefei, pentru care a fost operat de urgență. Avea frecvente crize de sciatic și umbla cu baston.
Cu toate acestea, a pus mai presus de starea sa de sănătate, toate îndatoririle și proiectele sale.
La sosirea în Țara Românească, Davila a găsit o organizare sanitară insuficientă și ineficientă, închegată în jurul unor vechi stabilimente monahale sau laice, cărora eforturile de reformare nu reușiseră să le ridice standardele sau să le desprindă de monopoluri. Bucurându-se de aprecierile și prieteniile conducătorilor Principatelor (Barbu Știrbey, Al. Ioan Cuza, Regele Carol I), ale unor personaje remarcabile din acele vremuri și mai ales de simpatia populației, Davila și-a impus viziunea înnoitoare, dar și-a atras invidii și critici. Nu rareori poziția sa sau proiectele sale au fost contestate și atacate, ori curajul și atitudinea sa practică au fost taxate drept sfidare în cadru ierarhic (Polizu, Obedenaru – Gheorghiade, Catargiu, Kogălniceanu).
A fost acuzat de fals în acte, fără a exista dovezi, de încălcarea procedurilor ministeriale, grăbind rezolvarea unor stagnări birocratice. Încă din primele zile de la sosirea sa, a consultat oameni indiferent de rang, de la rândași la primul ministru sau domnitor, a lucrat necontenit, a predat la Universitatea din București cursul de chimie, dar și medicină în școlile pe care le-a organizat ulterior, a inovat, și-a implementat cu asiduidate ideile și a luptat pentru sincronizarea cu valorile și știința occidentală.
Scria mamei sale adoptive, doamna Rabusseau, la scurtă vreme de la sosire în Țara Românească:
„Mama mea, nu vreau să mai întârzii şi vă voi informa, deşi foarte pe scurt, despre sosirea mea la Bucureşti. Călătoria pe Dunăre a fost destul de rapidă şi foarte interesantă. Am debarcat pe 13 aprilie pe pământ valah. O trăsură de poştă mă aştepta la Giurgiu şi, a doua zi, opt cai mă duceau cu o viteză ameţitoare către scopul călătoriei mele. Aveam cu mine doi curieri şi un ofiţer al poştei înarmat până în dinţi, care, cu carabina sus, se ţinea pe scaunul caleştii, îi zorea fără încetare pe surugii şi transmitea diriginţilor de poştă ordinele de a ne pune caii la dispoziţie pe cheltuiala guvernului. De la Giurgiu până la Bucureşti nu e drum – se galopează peste câmp, niciun deal nu a fost nivelat, nicio depresiune ridicată; se traversează râurile pe poduri din lemn atât de fragile şi de nesigure încât, fără voie, ţi se face pielea de găină de teama unei băi reci. La barieră, mi s-a dat o scrisoare în care eram avertizat că, locuinţa mea nefiind gata, îmi rezervaseră un apartament la hotelul France – astfel numesc ei o magherniţă îngrozitoare în care se găsesc numeroase exemplare din toate insectele turco-valahe. Aveam la mine o scrisoare de la ministrul afacerilor externe pentru consulul general al Franţei, domnul Pouyod; el m-a prezentat alteţei sale principele domnitor, care m-a primit cu multă amabilitate. Sunt convins că voi putea conta pe el pentru toate îmbunătăţirile pe care le voi avea de făcut. Domnul P. m-a prezentat, de asemenea, ministrului secretar de stat şi şefului meu, ministrul de război, mare spătar al Valahiei. Excelenţele lor sunt animate de cea mai mare bunăvoinţă. Am cinat la ei şi la alţi mari boieri. Fiul domnitorului, prinţul George a primit o adevărată educaţie franceză, este inteligent, activ şi doreşte cu ardoare progresul.
Am fost obligat să-mi iau în primire postul de la spital fără nicio măsură pregătitoare, medicul şef îşi încetase atribuţiile şi a trebuit să le preiau imediat. Am ajuns în mijlocul unei epidemii şi a trebuit să petrec opt-zece ore pe zi la spital, astfel că sunt frânt de oboseală. Mihai-Voievod are 250 de paturi, dar numărul este insuficient şi, în acest moment, există mai multe sucursale. Am fost numit, printr-un decret special, „medic şef al armatei“ la spitalul militar din Bucureşti; nimic nu se poate face fără permisiunea şi semnătura mea. Un căpitan îndeplineşte funcţiile de director şi de econom şi chiar pentru cumpărăturile şi cheltuielile sale zilnice are nevoie de semnătura mea. Limba germană mă ajută în relaţiile cu farmacistul şi chirurgii-bărbieri din spital, care sunt germani.
Până acum nu am reformat decât problemele de detaliu care ameliorează confortul bolnavilor: i-am învăţat pe infirmieri să aplice mai convenabil vezicatoarele, cataplasmele, să facă sângerări etc. Pregătesc un raport despre reforme mai profunde. Vreau să merg încet şi să studiez una câte una chestiunile pe care vreau să le ameliorez. Este vorba să construim un spital nou dar, în aşteptarea realizării acestui proiect, ridic planul lui Mihai-Voievod, care nu există, şi, odată făcut acest lucru, ne vom îngriji de ventilarea sălilor, de instalarea de substanţe inodore etc.
În tot ceea ce priveşte slujba, un căpitan are ordin să mă conducă peste tot cu trăsura când vizitez ambulanţele, infirmeriile, sucursalele. Prinţul George a făcut o dată aceste vizite cu mine, cu un tact şi o amabilitate de neînchipuit. Locuiesc încă la hotel, dar mi-am ales o casă pentru care dă ordin să se închirieze pentru şase luni – va costa 130 de ducaţi pe an – 1.430 de franci. Pentru această chirie provizorie, guvernul mi-a acordat o indemnizaţie anuală. Mai târziu, voi locui cum voi vrea, dar până atunci sunt aproape de spital; am grajduri şi garaje şi o curte mai mare decât grădina lui Pontivy. (…)
Nu am decât un prieten la Bucureşti, dar valorează cât o sută. Domnul Lalanne, inginer francez, director al lucrărilor publice din Valahia, este aici de un an cu soţia şi cei doi copii. El îmi dă sfaturi în fiecare zi, mă încurajează, mă sprijină în cererile mele etc. Am fost de asemenea foarte bine primit de domnul Monty, care se bucură de consideraţia generală şi care a reuşit prin forţa perseverenţei să fondeze o instituţie foarte utilă ţării.
Am dat deja numeroase consultaţii şi am făcut astăzi cea de-a noua vizită bolnavilor. Din nefericire, aceste vizite sunt plătite mai prost decât mi s-a spus la Paris. În medie, o jumătate de ducat, adică în jur de 5 franci. Pentru această ţară e foarte puţin, pentru că nu se poate ieşi decât cu trăsura.
Nu mai vreau să judec nici ţara, nici oamenii. Acum opt zile a fost o căldură de 30 de grade şi un praf îngrozitor; a doua zi, pământul era acoperit de zăpadă, care, datorită celor minus patru grade, a rezistat trei zile. De atunci, temperatura e mai blândă, dar pe cele mai mari străzi e un noroi mai ceva decât în cele mai groaznice sate din Bretagne. Chiar astăzi trăsura mi-a rămas împotmolită până mai sus de osii în mijlocul drumului; a trebuit să mai legăm câţiva cai de ajutor – asta se întâmplă în fiecare zi pe micile străzi şi nimeni nu se miră. Iar lângă acel loc se găseşte un teatru a cărui construcţie brută a costat 194.000 de ducaţi. În curând vă voi scrie mai în detaliu. Împărtăşiţi-mi şi dumneavoastră veşti şi primiţi din nou asigurările eternei mele recunoştinţe.
Bucureşti, 17 aprilie 1853. Dr. C. Davila”
Marcat fiind de moartea soției, de trăirile intense din timpul războaielor, de grija pentru continuarea activității Azilului, dar și pentru educația și evoluția copiilor săi, absorbit în consultații și activitatea universitară, doctorul simte că starea de sănătate nu-l favorizează și la ultima oră de curs, Davila spune studenților săi: „Inima mea e pe cale să-și termine nebuneasca și lunga ei cursă.” Medicul Cristea Buicliu, profesor la Universitatea de Medicină din București, îl consultase și îi recomandase să-și întrerupă activitățile pentru a-și odihni inima. După consultație, Davila spune ginerelui său: „Ia o foaie de hârtie și scrie o cerere de concediu de șase luni pentru doctor. În timp ce mă examina și asculta bătăile inimii mele, eu îi ascultam respirația, îl examinam și eu. Are absolută nevoie de repaus, de liniște, de aer de munte și de supraalimentație. Înregistrează-i cererea, că o voi rezolva. Va pleca la Sinaia, la odihnă.”
Davila va petrece și el două luni într-una din chiliile Mânăstirii Sinaia, fiind vizitat aproape zilnic de Rege și se va reîntoarce la București într-o încercare de reintegrare în activitățile sale. Nu mai avea putere. Se trata singur cu morfină și sirop de eter. Ultimile sale cuvinte au fost: Le depart pour le grand voyage…
A murit la data de 24 august 1884 și a fost înmormântat cu onoruri militare alături de soția sa. Revista „Spitalul” a studenților mediciniști și tinerilor medici a publicat următorul necrolog: „Multe lucruri mari a început și pe toate le-a isprăvit cu bine și cu folos pentru țară”.
Anii Înfăptuiri
1855 Școala de felceri
1856 Școala secundară de chirurgie, care devinde Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie, recunoscută în Occident printr-un decret emis de Napoleon al III-lea.
1857 Societatea Medicală – Asociația medicilor români
1860 Prima Grădină Botanică din București (împreună cu horticultorul Ulrich Hoffman)
1861 Azilul de orfane „Elena Doamna”/ Orfelinatul de fete din Dealul Cotrocenilor
Orfelinatul de băieți Secția pentru copii surdo-muți
1862 Registrul medical
1864 Reabilitatea izvorului nr. 1 de la Căciulata
Extinderea şi construirea de noi instituţii balneare la Pucioasa
1865 Monitorul medical
Gazeta medicală
Gazeta spitalelor
1869 Facultatea de Medicină din București
1876 Societatea de Științe Naturale
Societatea de Cruce Roșie, filială a Crucii Roșii Internaționale
Prima Farmacopee Română
Primul laborator de analize chimice (Spitalul Militar Central)
Bibliografie: Enigme ale istoriei române, vol. 1, Paul Ștefănescu, Editura Vestala, București, 2001; Enigme ale istoriei române, vol. 2, Paul Ștefănescu, Editura Vestala, București, 2003; Călătoriile lui Carol Davila, Marin Manu Bădescu, Editura Ars Docendi – Universitatea din București, 2015; Aspecte inedite din viaţa şi activitatea lui Carol Davila, Gen. bg. (r) prof. dr. Vasile CIUCHI (www.viata-medicala.ro); wikipedia.org; ortodoxwiki.org; researchgate.net; jurnalul.ro; romania.europalibera.org; wikiwand.com; Google Maps.
Foto copertă: Călin Dengel