REXPUBLICA

(fragment)

Câteodată, mai ales noaptea, derulez cu încetinitorul momentele închipuite care au dus la abandonul lui Mielu pe aleea ce duce spre Tropaeum Traiani. Acolo l-am găsit, în urmă cu fix patru săptămâni, în plimbările mele de vacanţă. Chiar ziua în care l-am întâlnit trebuia să fie prima zi de vacanţă la ţară. A fost la țară, dar nu de vacanță, aşa cum o exersasem cu imaginația. A fost o zi plină de emoţii şi drumuri înapoi la oraş, înspre şi dinspre veterinar.

Totul a început atunci când am zărit, de departe, un căţel. Un pui! M-am apropiat, amuzată. Aveam să mă zbengui cu un căţeluş încântător. Un răsfăț, deci. Aş fi trecut mai departe, primind confirmarea programatei stări idilice, rurale. Zâmbetul de încântare mi-a pierit atunci când am găsit o fiinţă aflată într-o suferinţă atroce. Pielea îi supura, suprainfectată. Blana era lipsă, cohorte de insecte îl traversau. Îmi aduc aminte privirea care abia avea puterea să urce până la mine. Am nevoie de secole pentru a-i descifra toate nuanţele. La ce bun să te holbezi?, părea să spună. Mergi mai departe, nu te angaja, e de furcă.

Când a refuzat a doua felie de parizer şi s-a ghemuit în arcada stâlpului de electricitate care îl încăpea doar pentru a-i completa relieful din beton, m-am înverşunat. De atunci, nu încetez să o fac. Cum putea să creadă că aveam să îl las acolo, doar pentru că un semen de-al meu nu îl dorise? O fi avut, omul, motivele lui (aiurea!). Nu aveam să îl aduc în patul meu, dar aveam să îl salvez, cumva. Era o chestiune de demnitate umană. Drept cine ne lua, pe noi, oamenii? (Între timp, l-am adus şi în pat. Spălat, curat, cuminte.) Până acolo, însă, au fost multe momente în care Mielu aproape că îşi dădea duhul sub ochii mei. Au trecut şi acelea. Au venit altele, de speranţă. Sunt obişnuită să îmi dea emoţii. Mielu e în continuare sfios, temător, timid. Lupta lui se dă ca pisicile să nu îi mănânce toată mâncarea. El stă pe sacul cu fân de la uşa cuştii, montat ca prag al înălţimii (cuşca a fost pentru Cleo, care nu a vârât înăuntru nici măcar vârful botului). Pisoiul vagabond, Pepper, şi gaşca de puştani creată după venirea lui, l-au ajutat. Mizez pe pisoi. Pe oameni?… Doar pe unii.

Pentru că are botul mai mult lung decât lat, Mielu plescăie când mestecă, uneori, muște. Plescăiala aceasta, din fabricație, îl face cu atât mai sfios. Nu și când e vorba de muște − clamp! clamp! clamp!

Cum mă ceartă Mielu, dimineața: întâi se întinde, dă din coadă, după care cască și coboară din cușcă, oftând și bombănind cu o schelălăială ascuțită, care îi reamintește că are voce. Vocea crește, la fel și supărarea. Atunci își amintește tot și își începe litania: iar l-am lăsat singur, toată noaptea a stat cu stelele, nu s-a schimbat nimic de când ne-am întâlnit, erau și șacali acolo, iar el era mic și bolnav… Pisoiul Grizzly îl privește, plictisit: hai, ai terminat, să ne dea și nouă ceva de leorpăială? Mielu tace, cu castronul sub mustăți. O nouă zi cu câini și pisici.

Aglomerație la veterinar, la prima oră. Stăpâni îngrijorați și fără experiență. Stăpâni experimentați, care își păcălesc prietenul, ducându-l prin rotație la alt cabinet medical. Trucul nu prea reușește. Deși nu mai prea vede și aude, bătrâna cățelușă e agitată.  Mielu primește carnet de sănătate. E clasificat „metis”. Mă autodesemnez proprietara lui. Abia după, analizez decizia. Răsuflu ușurată: nu îmi dispută nimeni calitatea. Lume multă se perindă. Doctorul abia face față, dar calm și cu autoritate. Mulți pensonari. Data trecută, un bătrân, cu un pisoi, primit în dar de la fiica lui, cu ocazia ieșirii la pensie. Cere schimbarea numelui proprietarului pe al său. Nu are telefon mobil. Firesc, cu pisica poți comunica și telepatic.  Azi, un alt pensionar își programează cățelul la tuns. Ar dori în aceeași zi.  Nu se poate.  I se oferă, compensator, trei ore diferite, a doua zi: douăsprezece, treisprezece sau paisprezece. Alege doisprezece, pentru că după, își face somnul de frumusețe. Are mobil, dar nu își cunoștea numărul pe de rost. Îl are scris pe o bandă de leucoplast lipită pe spatele telefonului. Neavând ochelari pentru a i-l dicta, i-l vâră doctorului sub ochi, spre a-l descifra și copia. Se scuză. La vârsta lui, îi patinează musca pe creier. Cumpăr pastilele pentru Mielu. În intersecția de sub geamul biroului meu, ca de obicei, aceleași exasperate claxoane. Lumea serioasă nu are timp de pierdut.

Ce poate fi mai negru decât cafeaua, pisicul Grizzly, un club de grauri? Mielu, cu scaieți în mustăți.  Azi, trei săptămâni de la adopție. Primul vaccin.

La veterinar, stăpâni mai amărâți decât pacienții. Un spațiu al confesiunii. Un domn cu un cățel minuscul mărturisea: Gicu nu mânca boabe, nu se atingea de conservă, voia doar carne gătită, i-am cumpărat cele mai scumpe conserve, cele mai sofistocate boabe, în zadar, atunci în disperare am gustat, nevasta a zis că sunt nebun, dar nu eram, conserva era foarte bună, câinele s-a uitat la mine disprețuitor, nici doctorul nu m-a înțeles, a dat vina pe mine că nu-l educasem de mic, de atunci m-am lăsat păgubaș, dezosez puiuț, cărniță de vițel și toată lumea e fericită, haide, Gicu, sus, pe masă.

După o scurtă incursiune citadină, imposibil de prelungit, Mielu a revenit la țară. Am luat un suferind, am dus înapoi alt cățel, vesel, jucăuș, lătrăcios și foarte viteaz. A dat ocol, a săpat, s-a hârjonit cu o pană de bibilică și cu o pisică, ba chiar a ros o mușcată. Interdicția l-a îngrijorat. S-a temut să nu-l alung. L-am abandonat în cușcă, pentru scurtă vreme. Viața la țară e grea, dar pare să o prefere, chiar dacă mai încasează și câte o gheară de mâță.

Scrisoare de la Mielu: „La oraș nu ai unde săpa. Trebuie să ascunzi copanul sub stativul de ziare iar dâra de grăsime te dă de gol. Muzica e frumoasă, dar, când melodia se repetă, îți vine să latri. Și, nu te mai oprești. Napolitanele sunt leșinător de dulci iar orezul e mai bun când i-l furi motanului.
Și, tot timpul te spală! Ți se duce tot mirosul de pufuleți și devii …o floare. Problema e că, la țară, nu mai primești mângâieri în exclusivitate și e concurență mare cu fandositele de feline.  Se pare că mai e un loc liber, pentru o ființă pe care ei o numesc Cleo.
Dacă e fată, sigur o dau gata cu barbișonul meu. Stau la vilă. Am încredere în steaua mea norocoasă. Cu drag, Mielu”

Am crezut că, dacă îi ofer cușcă burdușită cu paie, un castron cu hrană, două pături și apă proaspătă, îl salvez. Dar el, Mielu, de ocrotire și siguranță are nevoie. S-ar dispensa de tot confortul, dacă ar fi abandonat din nou. Nu concesii cere. Nu cere nimic. Nu că nu și-ar dori, dar nu îndrăznește. Dacă ar fi să ceară, el de trauma abandonului ar dori să scape. Se tot străduiește, cu toată disperarea privirii, ațintită în ochii mei. E docil. Nu protestează. Nu pentru că ar avea încredere (în fond, e concesiv, înțelege dinainte că nu ești atotputernic), ci pentru că e obișnuit cu ce-i mai rău. În schimb, când mă revede, chiar și dimineața, după orele de somn, se pune pe un plâns sfîșietor. E și jale, e și bucurie în scâncetele lui. Începe cu un scheunat slab, care crește în intensitate și durere, ca de veche și neînchisă rană. E puțin comic felul în care se chinuie să oprească șuvoiul lamentației. Dar, e un râs amar, căci Mielu nu se joacă. Nu încă. Nu are suficientă energie. Abia și-a recăpătat stabilitatea mersului clătinat. A scăpat de tremurul capului. Doarme un somn agitat, de ființă înspăimântată. E mai atent și mai puțin letargic. Este excesiv de timid. Ca un… miel.

Azi se minuna cineva, văzându-l pe bietul Mielu, de cât este el de slab. Și cât se îngrășase, de fapt, sărmanul… Mielu e, acum, curat și spălat- toată lumea se spală când merge la doctor, nu-i așa? Încă nu pentru vaccin. Mielu va merge, mâine, la o nouă injecție, de tratament. Acum doarme pe un halat de baie, sătul și în deplină siguranță, cu mine prin preajmă.  Chiar și curat, el tot a pufuleți miroase, deși adoră napolitanele. Când ne revedem, chiar și după câteva ore de somn, jelește a recrutare. Traducere: decât să mă lași singur, mai bine mă lăsai să mor.

În vizită la cetatea Adamclisiului, cu Mielu purtart în cutie de carton. Trei brăileni, cu care ne salutăm, își vorbesc intre ei:

Uite un cățeluș!

Unde?
Acolo, în cutie, la domnul, în brațe. 

Un cățeluș? Nu, nu e cățeluș. 

Ba e cățeluș. 

A, e cățeluș, da! Mă gândeam că putea fi și un fel de… de… cum se spune… miel!

Când a auzit că îl duc la țară pe Mielu, veterinarul m-a întrebat, pe un ton prevenitor: Dar nu îl veți pune în lanț, nu-i așa? Știu eu?… Depinde de lanț. Fiindcă sunt lanțuri și lanțuri, unele care nu se văd și nu se simt, dar care leagă mult mai strâns. P.S.
Aplauze pentru primul os ros!

Am stat și am privit, noi doi și trei pisici, cum, în ștrampii lui de căpătat, mai lungi decât picioarele, Mielu scormonea pământul de sub un butuc de vie, pentru a îngropa un sfert de napolitană. Era napolitană cu vanilie. Toată lumea crede că eu l-am salvat pe Mielu, când de fapt e invers.

Nu știam că puii de cățel nu merg desculți, ci poartă labe de scafandru. De când s-a ridicat Mielu, copăcel, și a început să meargă, am văzut-o cu ochii mei. Labele astea ale lui mai sunt și cu vreo 3 numere mai mari, de latră bietul Mielu cu atâta năduf. O fi pui de scafandru patruped. Cățelul ăsta face snorkeling printre pisici.

Un cățel care a flămânzit nu se hrănește cu bucăți mari, ci le îngroapă. Vorba vine, mari, ceva mai mari. Mielu îngroapă pieptul de pui la rădăcina trandafirului agățător. Lângă gard… ah, ați aflat! Comoara lui Mielu e, acum, în pericol.

După o altă seară în care mi-a dat emoții prin apatie și lipsă de vlagă, Mielu nu doar că și-a revenit, dar a început să își afirme micuța personalitate. 

Azi, când abia spre seară am ajuns la el, mi s-a plâns prin schelălăieli prelungi de singurătatea îndurată. Nu voia să mănânce nimic. În schimb, când l-am adus în rândul celor cinci pisici care mă năpădiseră (gemenii Primo și Secundo, Pepper, Grizzly și Florelina), care de care mai plângăcios și flămând, s-a luat la întrecere cu ele în a înfuleca tot. A mâncat minunatul orez dând fericit din coadă. Ba chiar a lătrat! E prieten cu Florelina, ultima venită în clubul pisoiesc. Florelina e o pisică tandră. În vreme ce toți ceilalți îl șuieră pe Mielu, ea e singura care îl acceptă. Se pupă cu Mielu și mănâncă din aceeași napolitană. Au gusturi comune. Am avut grijă să nu se muște sau zgârie. El încă este în carantină de râie. Când s-a întunecat și a simțit că va fi exilat în palatul cuștii, din fundul grădinii, s-a agățat cu ghearele de preșul de la ușă. L-am dus în cușcă cu lanterna telefonului. S-a băgat, resemnat și trist, în fundul cuștii, acolo unde mâna mea abia-l găbjește. Încă un pic, Mielule! Ai răbdare.

Eu sunt Mielu. Am o casă nouă. Îmi place tocănița. Doctorul zice că mă voi face bine.

El e Mielu. Un pui de câine aruncat la Tropaeum Traiani, care a trăit printr-o minune. Când l-am găsit, avea doar ochi și nu se ținea pe picioare. L-am tratat de râie, dar starea i s-a înrăutățit. Ieri, după tot tratamentul, nu mai primea nici apă. A fost perfuzat. Se simțea și mai rău. A rămas peste noapte la cabinet, lângă alte două pisici de pripas, a căror poveste am avut timp să o aflu în detaliu. Ambele au supraviețuit unor lovituri de autoturism. Una a fost adusă pentru eutanasiere, deoarece rămăsese paralizată de picioarele din spate. Pentru că un picior i s-a recuperat, eutanasierea a tot fost amânată. Va fi operată și luată în îngrijire de o altă doamnă decât stăpânul, deși acesta susține financiar cheltuielile până la acel moment. Amândouă pisicile cerșesc mângâieri, în special cea cu piciorul paralizat, care se agită, abia târându-și lăbuța. Speră să fii tu stăpânul ei și s-o iei de-acolo. Când pleci, te apucă de mână cu laba din față, parcă pentru a te convinge să te răzgândești sau măcar a te mai reține. Dimineață am ajuns la cabinet înaintea doctoriței. Așteptând-o, mă chinuiam să îl văd pe Mielu prin geamul acoperit cu folie. Vedeam ochii fosforescenți ai pisicilor și coșul în care Mielu zăcea așa cum îl lăsasem. Toată noaptea mă gândisem la el, la cum aveam să îl găsesc și la cum urma să primesc vestea, oricare ar fi fost. Îl vedeam nemișcat. Drept urmare, când doctorița a venit, am lăsat-o pe ea în față. Verdictul ei a fost că pacientul mișca. Într-adevăr, Mielu dădea din coadă. A fost perfuzat, iar, aproape toată ziua, apoi lăsat câteva ore pentru a cere mâncare. A cerut! I-am dus supă chioară de acasă, pe care a lins-o câte puțin și treptat. Manevrele și grija nu sunt cu nimic diferite față de cele aplicate unui om ieșit din operație. Toată săptămâna am migrat în jurul acestui cabinet medical, urcând și coborând cutia de carton. Am aflat atâtea povești, am văzut atâția stăpâni iubitori, îndrăgostiți de animăluțul lor. Ei veneau cu patrupedul la tuns, eu nu aveam ce-i tunde chelului prăpădit din cutie. Am fost deznădăjduită, văzând cum se stinge. Acum trag nădejde că a trecut ce era mai greu.  Nu știu de unde a avut atâta putere. E doar un sac de oase. Ochii l-au ajutat. Nu am văzut niciodată atâta suferință tăcută și resemnată și nici atâta voioșie neputincioasă. Cum se aude strigat, chiar și cu perfuzia în venă, el dă din coadă. Se străduiește să se ridice. Acum e urât și răpciugos precum calul din Harap Alb. Dar, ce dulău sper să fac din el, dacă trăiește… Micul pitbull, cum îi zice doctorița.

Acum două săptămâni, amicul meu din Italia căuta gazdă pentru un pisic de pripas, găsit în București. Mă anunță că îi face pașaport lui Serafim, pentru a-l lua la Roma. Știam eu.

L-am găsit într-o zi de joi. Tot într-o astfel de zi a şi plecat din lume. Întocmai ca acum douăsprezece săptămâni, azi trebuia să fie la veterinar, dar la vaccin, nu la tratament. Încă de ieri, apatia i s-a accentuat, ceea ce a precipitat lucrurile. Mânca puţin şi mai deloc. Totuşi mânca, ziceam. Era apatic, dar preferam să văd prea marea lui cuminţenie, din care se mai dezmeticea, uneori, lătrând haios. Ieri se ascundea de mine, căutând solitudine prin colţuri. Am intervenit, încercând să îl anim, ţinându-l în braţe. Diagnosticul pus într-o desăvârşită – acum, chinuitoare – ignoranţă a fost că l-ar fi bătut pisicile. L-am luat în pat, lângă mine, spălat şi curat, căci da, obnubilată de optimismul pe care tot el mi-l dăruise,  l-am mai trecut şi prin tratamentul igienei. M-am trezit brusc în noapte şi atunci am înţeles că doar atât fusese timida lui aventură pe această lume. M-a aşteptat să vin de la București, deşi din mai mare grijă faţă de mine decât faţă de suferinţa lui. Pe cât de mult mă chinuise teama că va muri, de atâtea ori până atunci, pe atât de mult am ignorat-o, ieri. El murea sub ochii mei şi eu nu înţelegeam. Nu vedeam ceea ce abia mai târziu a devenit atât de clar. L-am îngropat pe un câmp arat, lângă un nuc, sub cerul înstelat. Mielu e, acum, o stea.

Mielu a murit în pat, lângă mine, pe 11 octombrie 2018. De atunci, prin viața mea s-au perindat alți prieteni: Liliac, Tombi, Floreloi (pe care îl crezusem Florelina), Aurică, Ghiță, Gutuie. Nu mai sunt, nici ei. E o minune că încă mai existăm noi. Trăiesc, azi, alături de câinele Cleo și pisica Galina. Nu am uitat pe nici unul.

Nu am datat consemnările acestui jurnal. Datările de pe facebook sunt greu de recuperat. Calculez în spate douăsprezece săptămâni, începând din ziua de 11 octombrie 2018, pe care mi-o amintesc exact. Îmi reiese că l-aș fi găsit în luna iulie, deși eu îmi amintesc că l-am întâlnit în august. Din dorința de a-I prelungi fosta viață, îmi doresc să fi fost iulie. În felul acesta, Mielu a trăit mai mult. Pentru mine, încă mai trăiește.

Foto: Iulia Vucmanovici