Mirela Butnariu
Din seria „Ce amintiri am eu, nu ai tu vise”
Ştiţi vorba aia, care zice să fi tot timpul îmbrăcat curat, să nu ajungi, doamne fereşte, la Urgenţe, la doctor, la cine ştie unde ai a te dezbrăca? Dar postarea unei prietene de aici care a povestit ea cum a lovit-o Cupidon la stomatolog? Tocmai acolo, unde minunatul ăla de medic îi umbla cu tot felul de unelte în gură şi ei îi curgea saliva, la propriu şi la figurat?
Ei, azi, când mi-am luat adio de la una dintre cămăşile mele de noapte preferate mi-am adus aminte cum mi-a fost ea alături în momente grele din viaţa mea de femeie iubitoare de… frumos. Ea, cămaşa, era una dintr-aia de care nu te înduri să te desparţi. Avea croiala perfectă, avea bumbacul perfect, avea imprimeul perfect, dar începea a se deşira. Tu, credincioasă, nu te debarasezi de ea şi o porţi până o auzi rugându-te: „Gata, fata mea, nu mă mai chinui cu spălatul şi călcatul, lasă-mă să merg în raiul cămăşilor de noapte!”
În starea aia de sfârşenie duioasă în care mă acoperea ea, într-o dimineaţă, a sunat cineva la uşă. Eu oi fi mai chioară, posesoare de ochelari din copilărie, dar auzul îmi e perfect, deci am auzit uşa vecinei şi am dedus, deci, că vecina era. Am decis că vecina poate suporta imaginea mea în cămaşa mea de noapte specială şi am deschis. În faţa uşii, stimaţi prieteni, era ORGANUL. Țais, în uniformă impecabilă, adus la uşă de vecina mea şi de nevoia de a primi nişte informaţii pe care aceasta nu le deţinea. Le aveam eu, sărmana, eu, vai de capul meu şi de cămaşa mea de noapte… Cum o dădeam, dădea şi el cu ochii de ceea ce odată a fost un şliţ lateral, acum era ditamai deschizătura. La spate, aţa, resemnată, cedase şi se vedea ditamai gaura. ORGANUL, frumos foc, mă privea cu ochi mari, încercând să înţeleagă de ce am eu pata aia maro pe piept, că nu avea de unde să ştie că eu îmi beau cafeaua în pat şi-mi mai curge din gură, rar, nu des, dar îmi mai curge.
Măi, stimaţi prieteni, de puţine ori în viaţă mi-am dorit mai mult să plac unui bărbat, vă spun cu mâna pe inimă. Mie îmi străluceau ochii mai ceva ca nasturii lui lustruiţi, fmm de viaţa de care n-am avut noroc şi m-a scos ghinionul la uşă ruptă-n… cămaşa de noapte! Cum să te uiţi languros la ORGAN când abia se ţine ţesătura pe tine, în câteva colţuri? I-am spus tot ce-a dorit să afle, mi-am înghiţit lacrimile şi am închis, cu sufletul greu, uşa. Ştiţi cum zâmbea, înţelegător, spre mine, ştiţi?
Restaurant in peace, honey!