Mirela Butnariu
Zaț
Cafeaua mea zilnică e aia la filtru, nu dați cu piatra, e bun ce-mi place mie. Mi se întâmplă să supraîncarc aparatul, astfel încât în termosul în care ar trebui să fie doar lichid magic, se prelinge şi zaţ. Asta e, nu sunt perfectă, slavă Domnului.
Azi dimineaţă – adică pe la amiază – mi-am umplut o cană mare şi, printre sorbituri, mi-am văzut de ale mele. Când rămăsese doar de-un deget, am dat cana peste cap şi, unde mă așteptam să mă învăluie starea de bine pe care mi-o dă ultima înghițitură, mi s-a umplut gura de zaţ. Aiurea stare!
M-am gândit că aşa păţeşti, uneori, când cunoşti un om şi ai prea mari aşteptări în privinţa lui. Bea-l încet, cu grijă, nu te repezi, chiar dacă promite a fi o cafea grozavă. E posibil să te trezești cu zaţ în gură, zaţ care îți zgârie gâtul. Și apoi ai ce scuipa.
Anunț nematrimonial
Stimaţi prieteni de sex masculin, dacă aveţi intenţia să urmaţi exemplul vestimentar al distinsului Beckham (da, ştiu, beneficiază de un uriaş val de simpatie după serialul de pe Netflix), daţi-mi unfriend! Acum!
Lumea nu e, oricum, un loc prea frumos în ultima vreme, nu tre’ s-o urâţiţi și voi.
Rămânem ensemble doar dacă aveți rețetă de la doctor, din care să rezulte că aveți ceva la picior. Sau la căpuț.
Rimel waterprof
Ies din casă, cufundată-n negru, până-n adâncul underwear-ului. Mă şi văd. Încruntată, boţită, ciufută, ‘ai di capu’ meu de acritură…
Şi-mi apare în faţă… dumneaei, o mare de roşu, să pălească soarele văzând-o, nu alta: ţup, ţup, cu cizme roşii (frumoase), palton roşu cu aplicaţii florale (nu urât, sinceră să fiu), brunetă, coafată (stil cuconiţă), rujată – cu roşu, dooh. Roşuuuuuuuu.
Fac ochii mari şi-mi trag palme, în gând.
Hai, şi eu, ţup, ţup, în şoşoni sau cum s-or fi chemând cizmuliţele astea ale mele.
Da’ măcar ţopăi, nu mă mai târâi.
Operațiunea Timbrul
Un amic, unul căruia îi sunt confidentă, îmi povesteşte că a pus la cale o întâlnire cu o domniţă pe care o cunoscuse aici (pe FaceBook – n.r.).
Îşi propusese să îi arate timbrele şi cam atât. Numai că, atunci când a dat cu ochii de ea, a înţeles că prostia se plăteşte. A dat-o pe glumă, sperând să scape în cinci minute şi să îşi vadă de existenţa lui fericită de până a o întâlni.
Era de nerecunoscut! Și ăsta, cu ultimele puteri, a întrebat-o, să fie sigur că e totuşi cea cu care stabilise operaţiunea «timbrele»: auzi, dar tatuajul ăla îl ai?
Îl avea. Ea era.
El a scăpat. Trăieşte.
El & Ea
Eram la o înmormântare, la ţară. Lumea se aduna în curtea bisericii, cei mai mulţi dintre participanţi erau bine trecuţi de 70 de ani. Moşul venea uşurel, sprijinindu-se în baston şi privea cercetător în jur, la lume.
– Ce te uiţi aşa la mine, nu mă mai recunoşti? i se adresează, râzând, una dintre femei.
– Tu, Măricică, i-a răspuns, făcându-i cu ochiul, aşa, în picioare nu te recunosc.