Rexpublica nr. 2 (2023)
O dimineaţă ghimpată
Mă trezesc în ritmul loviturilor anvelopelor
în capacul nefixat al canalului din dreptul geamului meu
Am învăţat aproape pe de rost acest jazz matinal
Apoi, fac o plimbare pe marginea soarelui vag răsărit
cu o privire ipohondră, nemărginită
şi răstorn în chiuvetă toate becurile care nu mai respiră de aseară
Atârn încă o clipă
ca un copil-soldat de marginile bibeloului ciobit
Câinii de pe stradă îmi flutură la fereastră
ninsori îngălbenite
Ca un fum, mâinile mi se ridică şi abia atunci spun
atât de încet cât să nu se audă
cu buzele mele electrice lipite de perdeaua aburită:
Lumea ideală e plină de insecticid
Off, şi bruma asta mi-a muşcat din palme
Uneori, în loc să merg înainte
mă întorc pe câmpurile pline de numele mele nerostite
Mă imaginez ducându-te de mână să-ţi arăt oceanul
Trupul meu, abajur
Privirea ta, căzută ca un bisturiu
pe obrazul blurat al dimineţii
Nu credeam să mai vină vreodată ziua asta
singura adevărată
Când nu mai reuşesc să fiu eu însumi
Clopoţelul care duduie
ca un paznic al creierului/
felinarele care fumegă prin ochi/
neuronii care se târăsc
în afara subconştientului
să zugrăvească cu cafea fierbinte tristeţile/
firul cu care sunt legat de Univers/
necunoscutul care se îndeseşte în mine/
raţele dolofane, de faianţă
care zboară prin gândul meu/
aşa arată momentul când
se dezlănţuie o revoluţie/
când toţi cei din jur
se transformă într-un zid/
şi, de atunci,
câtă linişte mă înconjoară!