REXPUBLICA

(DEBUT)

De ziua Mării Negre

Te-am luat de la treburi fără vreun scop anume, nu mall, nu cofetărie, nu muzeu, te-am condus pe străzi liniștite, fără să scot o vorbă, ca să poți asculta foșnetul frunzelor, te-am urmat ca o umbră, sau ca un paj, am privit împreună cu tine norii albi, spulberați de un vânt de altitudine și vapoarele fantomatice de la orizontul îmbrăcat în valuri de dantelă, ți-am ascultat respirația ca o ninsoare blândă și ți-am făcut fotografii, serioasă, cu obrazul aprins de lumina miezului zilei, în planul îndepărtat marea, pe oglinda căreia înverzea taina ochilor tăi.

Arsenal

A fost spartă librăria domnilor Anastase Dzodze și Willy Schwartzenberg de pe Ștefan cel Mare colț cu Mihai Viteazu. S-a întâmplat în miez de noapte. Broaștele și lacătele (scumpe și lăudate) au fost deschise cu șperacle. Sergentul de stradă și-a făcut conștiincios rondul, a notat că lămpile din intersecție erau sparte și atât. Nimeni n-a văzut și n-a auzit nimic. „Profesioniști”, au admis cu amărăciune polițiștii. N-au fost furate cărți, nici măcar proaspăt ieșitele de sub teasc, Soliloquiile lui Eliade și Viața lui Mihai Eminescu de George Călinescu (e începutul anului 1933), ci cuțite, pistoale, revolvere, puști de vânătoare și o mare cantitate de muniție de diferite calibre. Da, pe atunci librăria era un arsenal complet, nu vindea numai cele mai grozave arme inventate vreodată, cărțile, dar și fierătaniile astea grele, reci, bubuitoare.

Mărțișor

Not so fast! – mă-mpunge ea
văzându-mă cu mărțișorul în mână
și-mi arată încruntătura de zile urâcioase,
nu, nu!! nu ca un școlar care vrea să scape de-o corvoadă
Ține să pun darului purtător de noroc un altoi de cuvinte potrivite
sunt însă doar pe jumătate treaz, poate nici atât
am renunțat de o vreme la cafeaua băută dimineața la botul calului
(din motive de tensiune crescută)
iar ideile mi se târăsc ca melcii printr-o arătură uscată
îi urmăresc cu degetul conturul sprâncenelor
coapsele tale sunt meri înfloriți
îi mângâi comisura pleoapelor
și florile lor ating cerul
înfig boldul și-i agăț în piept florile mici, croșetate
cerul de care Wateau a agățat să se legene papucul unei doamne
îi prind în palme obrajii bucălați,
genunchii tăi sunt o briză dinspre miazăzi
mă aplec și-i sărut buzele
sau o izbucnire a zăpezii
Mă apucă de umeri și mă învârte ca pe-un titirez:
Valea, pezevenchi peltic, că-ntârzii la lucru!

Rețeta de plăcintă

Am cules merele
numai o găleată (învârfuită)
deh, e un măr pitic, la mila scrâșnetelor naturii
de-o plăcintă sigur ajung, îmi zic
mai am pe undeva rețeta de plăcintă a bunicii?
mi-a scris-o chiar ea într-o dimineață ploioasă
eram singuri în casă
bunicul plecase în sat, la adunarea adventistă
ea nu-l însoțea defel
încă supărată
nu fiindcă Dumnezeu îl luase pe fiul ei
ci fiindcă n-o luase pe ea înainte
aluatul îl faci cu apă rece și îl frămânți mult, a început ea
o priveam cum desenează literele
mâna crăpată, trudită ținea cu delicatețe stiloul
merele se curăță de coajă și se dau pe fața cu bumbi măricei a răzătoarei
am întrebat-o unde a învățat să scrie
luminile ochilor albaștri i s-au aprins:
da’ ce crezi? și eu am primit cândva coroniță!
scara șontâcăită se amuza uneori pe seama mea
scuturându-mă scurt de amintiri și certitudini
cele mai bune sunt merele domnești
fiindcă sunt cele mai aromate
înălțându-se pe primul fuscel, soția a sosit cu răspunsul:
„Unde, unde? în cutia pictată, împreună cu fotografiile mici”
o găsesc împăturită într-un plic
hârtia veche, ruptă din maculatorul meu de română
e îngălbenită și pătată, iar îndoiturile rufoase
scrisul frumos, citeț și acum
înainte de a se prinde de mână pe foaia liniată
cuvintele mari și albastre erau șoapte pe buzele bunicii

Căpșunică roșie

Pun resturile mesei în cuptor şi umplu încă o dată paharul. Bucătăria călduţă vibrează şi se deschide ca o crisalidă. Un suflu uşor îmi roteşte taburetul şi mă împinge peste crestele caselor. Văd calea ferată, parcul gării, cartierul Coiciu aşa cum erau în anii mei de liceu. Ating cu vârfurile degetelor vitrina ceaprazăriei din spatele magazinului Tomis, deschid câteva cărţi groase în librăria Eminescu (şi le las aşa), adulmec bunătăţile de la Crizantema. Mă-nvârt „ca o morişcă de cafea” de antena mare a poştei şi fac un ocol pe streaşina de la Zorile. Preţ de o clipă rămân suspendat deasupra Bisericii Greceşti, apoi planez în josul Stradelei Vântului către marea neliniştită. Stropii valurilor mi se scurg pe faţă împreună cu lacrimile. Am dispensă: e ziua mea.