Rexpublica nr. 5 (2024)
Odată ca niciodată-n Berevoiești
A fost odata ca niciodată-n Berevoiești
în pământul devenit groapă comună, când
pământul ca o mamă inseminată cu un alien
a avortat arhive și a sângerat urme.
Era noapte sau zi, ce mai conteaza,
“a fost sau n-a fost” ca o sageată în suflet
mereu vom părea ușor paranoici
din cauza asta –
turnători turnați în argilă,
hârtii de pe care nu se uscase cerneala.
Din vremea aceea când ne temeam unii de alții
părinți de copii, soți de soții, până și de pereți,
o țară întreagă devenise ochi și urechi și
inimile mureau în privirea obscură.
Mai bine uităm, dar să zicem nunca mas,
nevermore, niciodată ca odată să nu mai fie,
Berevoiești, sit al revelației de pe urmă,
al urmei ca foc, incendiu si ură.
Mioritza forever
Când oaia Dolly s-a născut
era o vară îngroșată în tușe vermeil
de neon ca-n sălile de așteptare, unde
mame înfrigurate așteptau copii
sub gaura de-ozon.
A fost o știre oarecare,
când lanurile suspinau după albinele
întârziate,
când mările se încălzeau
și luna făcea fețe-fețe.
Nu mai erau păstori,
se rătăciseră prin munți, probabil,
oile erau duse la abator
și mieii scânceau trist in piețe,
oița Dolly apărea sub auspicii cam funeste
și indiferente:
nu cred că ne mai păsa dacă trăim, murim
sau dispărem cu totul,
eram deja teleportați în vis.
Uitasem atingerea boticului umed al mieilor
din copilărie, cand hrăneam blânde oi sub cer
senin de aprilie și împărțeam cu ei pajiștea,
orizontul îngrădit
și boabe de porumb bombate.
Uitasem tot și mă grăbeam
să prind trenul de Cluj
la miezul nopții,
să-mi fac loc într-o lume care
uitase și ea de uitare
și de misterul nasterii miraculoase
și de copii plăpânzi cu ochi gigantici.
Când bunica a fost strămutată
Au fost puține restaurări în România, dar
treaba cu pământul e încă serioasă aici.
Era ’91 când au dat pământu-napoi,
bunicul încă plângea după Dobrogea dragă.
Mi-a povestit cum bunica a îngropat
lingurițele de argint în pământ că
nu mai încăpeau cusute-n palton.
Încă mai sperau să se întoarcă o dată.
Și vise, piane, case cu storuri, rochițe de tafta,
tone de cărți, tablouri de pictori celebri
și câteva vieți confiscate, atât.
Străbunica, pe care n-am cunoscut-o,
fuma și ea mult.
Și râul ce duce la vale poveștile strămutării,
când bunica spăla rufe în Mureș de Paști,
lucra restul timpului și plangea că-l mânie pe
Ăl de Sus
și numai străini într-o limbă ciudată-i vorbeau.
Cabinele telefonice
Ne ascundeam în cabine de telefon
când ploua afară, pe geamuri șiroia apa
ca-ntr-o cabină de duș,
noi parcurgeam rapid circuitele analogice,
era un fel de Matrix 2D.
Acum aveam cartele țiplate și cartonate,
nu ca cele din copilărie pentru mâncare raționalizată,
cu ele accesam telefoanele oranj,
ne conectam prin cabluri de vise.
Îmi amintesc de Pâlnia lui Urmuz care
procrea lumi paralele, așa și noi speram și
plângeam uneori cu telefonul în mână,
însingurați ai urbei străine, puteam
să nu fim gasiți câteodată.
Verde!
E mult verde în România (sau era).
Păduri seculare, pajiști bucolice
și parcuri imense,
noi suntem români verzi și verde
e fata pădure,
ne spunem totul verde în față
și înverzim de invidie deseori.
Verde era și mica mea lume, unde
un verde spiriduș se juca în mintea mea
era loc pentru copii, păcătoși și îngeri,
era loc pentru uși secrete și culoare cu iederă.
Începeam să ne jucăm de-a oamenii mari,
era amuzant și înspăimântător totodată.
Ne spuneam “verde!” când totul se termina,
și primeam undă verde-n eter când credeam
c-am scăpat.
Era atât de mult verde aici și atâta-nflorire,
era trupul încins pe pământul reavăn,
vedeam lumea prin ochii verzi ai tatei și
prin aparatele lui complicate,
era vară verde și acasă era aici.
Schengen
aici nicio stradă nu-ți cunoaște numele
niciun felinar nu îți luminează istoria personală
de fiu al ghetoului și al Margaretei
de fiică născută într-o caravană într-o vară.
Și copiii străzii cu părinți întâmplători,
fugari de profesie,
amatori ai spectacolului nocturn
cu bătăi și sex în ganguri de hlm
copii heroinomani, copii pasolinieni,
copii golani
se îmbăiază noapte de noapte în apa seinei
cu botez din eau de vie, aia adevărată,
din Bordeaux,
cu multe Magdalene alături
și cu Marii trezite din somn,
învie temporar, Lazarus style,
în noaptea care-i desfată,
fugiți din lama de oțel a zilei ce-i
impregnează pe vecie
cu tușul numelor străine,
al numelor de avortoni, născuți din nou,
copii din flori.
Mic tratat de dispariție
Ca să dispari, este necesar
să cânți în piața publică
după ce s-au stins luminile
peste trupurile ucise ale studenților.
E nevoie de o doză zdravănă de nebunie,
de multă inocență și iubire,
de tot ce a dispărut deja din lume
și de tot ce deranjează încă.
Trebuie să te înarmezi cu multă răbdare,
să treci prin interogatorii, percheziții și bătăi,
să nu pleci capul să semnezi hârtia.
Dar de aici nu mai durează mult.
Deunăzi am auzit povestea unui scriitor
a cărui soție a dispărut pur și simplu.
Era matematician și bietul om s-a gândit
C-o fi fugit din țară.
Dar ea încă nu citise tratatul de dispariție
Și nici nu visa
Că a gândi liber este o crimă.
Surprinsă, a plecat pe-o stea
C-un glonte-n cap.
Asa și Federico care știa
despre tehnica de a dispărea
și-a prevestit moartea în versuri,
și nu l-au mai găsit vreodată.
Așa și toți dispăruții regimurilor totalitare
din Argentina până-n România
ne povestesc în șoaptă, să nu deranjeze,
cum poți să nu mai fii, în plină zi.