Doina Ruști
Adevărata nefericire a lui Lucian Pistol a-nceput într-o zi banală de marţi, când ieşea din biroul lui, nici vesel şi nici trist, ca de obicei. A fost un moment care s-a spart în inima crudă a celui mai nefericit timp. Lucică a atins cu o mână clanţa galbenă, în timp ce cu cealaltă răsucea cheia, bucurându-se că ţine între degete metalul sticlos şi încălzit fulgerător de sângele lui, când
i-a ajuns la urechi glasul timid, plutind parcă pe sub arcada albă, care despărţea intrarea de spaţiul birourilor:
− Îl caut pe domnul Lucian Pistol.
Auzise de prima oară şi rămăsese nemişcat. Nu mai avea chef să iasă, ci voia să-l vadă pe portar cum vine să-l cheme. Nici nu prea avea importanţă cine şi de ce îl căuta. Singură, acţiunea în sine avea valoare: să iasă de sub arcadă, în costumul lui gri, ţinând încă în mână cheia aurie! Acest gând îi aducea în minte o altă zi, a tinereţii lui, când de sub aceeaşi arcadă ieşise un funcţionar fermecător. Pe atunci Lucică nu era decât un zarzăr înflorit care aştepta lângă cuşeta portarului.
Dar cum nu se auzea nimic, nici paşii aşteptaţi, nici telefonul, se hotărî să ia taurul de coarne. Din două mişcări fu în holul mare, unde portarul citea un ziar, iar nu departe de el un om, în mod evident un curier, ţinea în mână un plic galben.
− Ce s-a-ntâmplat? îşi îngroşă el vocea, potrivindu-şi artistic ochelarii pe nas.
Nici portarul, nici mesagerul nu păreau să aibă vreun comentariu.
− Am auzit că sunt chemat. Întreba cineva de d-l Lucian Pistol!
− Păi tocmai l-am sunat adineauri, spuse portarul, arătând cu bărbia telefonul scos pe marginea ghişeului, special pentru vizitatori.
− N-ai sunat deloc! Unde-ai sunat? Stai acolo şi citeşti presa în loc să-ţi vezi de serviciul dumitale!
Lucică tocmai se ambalase şi era pregătit s-o ţină aşa măcar încă 10 minute, să se-nveţe minte dobitocul, să-i ştie de frică, mai ales că e unul nou, angajat de maxim o lună.
− Mă scuzaţi domnu’ inspector, începu portarul, privindu-l fix în sticlele ochelarilor, dar sunt nou aici, în afară de d-l Lucian Pistol nici nu cunosc pe nimeni şi pot să vă spun că tocmai am vorbit cu dânsul mai-nainte.
Asta era prea de tot! Vasăzică era unul din noua generaţie de tupeişti care te prostesc în faţă.
− Zău! Ia te uită! Din tot ministerul îl cunoşti numai pe Lucian Pistol? Aşa! Ce ghinion pe capul tău! spuse Lucică, gâlgâind de câteva ori în fundul gâtului, ca şi cum ar fi râs. Şi când tocmai se pregătea să-i dea lovitura de graţie acestui nesimţit, ajuns nu se ştie acum portar la minister, îl auzi din nou, înveselit la comandă, spre cineva care venea din spatele lui.
− A! Uitaţi că a şi venit! Să trăiţi d-l Pistol!
Lucică întoarse fără să vrea capul şi-l văzu trecând pe lângă el, apoi îl urmări cum se îndreaptă spre curier şi ia plicul galben, spunând cu o voce subţirică şi veselă:
− Mulţumirile mele doamnei Antonie pentru documente!
Iar când se întoarse, Lucică îşi dădu seama că în faţa lui era un puşti, o figură pe care, în mod normal, el nici n-o lua în seamă, un neisprăvit, pletos şi arogant.
− Cine eşti dumneata şi de când îmi ridici corespondenţa? Cine te-a autorizat? Ai cumva o hârtie la mână ori ceva?
Pletosul îi zâmbi, ridicând sprâncenele, apoi spuse în timp ce-i întindea mâna:
− Sunt Lucian Pistol, domnule. Care este problema?
− Dumneata? Eu sunt Lucian Pistol! Şi lucrez aici de douăj de ani, se ambală Lucică, gata să-i povestească toate lucrurile demne din viaţa lui: vechimea în muncă, biroul mic, dar pe care nu-l împărţea cu nimeni, şi mai ales specialitatea lui unică de interpret al statisticilor comuniste. Dar nu apucă să mai spună nimic:
− A! Iată o coincidenţă de zile mari! Suntem doi Luciani Pistol în acelaşi minister! Mă bucur, domnule! Eu sunt Pistol de la ultimul etaj, mai precis purtătorul de cuvânt. Dumneavoastră?
Purtătorul de cuvânt! Asta era prea de tot! Un puşti nenorocit ajuns tocmai sus! Şi pe când mormăia cu vocea zdrobită şi faţa roşie cum că el e un vechi funcţionar, îi trecu fugitiv prin minte că puştiul era probabil băiatul cuiva. Dar al cui? Nu mai ştia niciun Pistol. Doar dacă nu profitase cumva de coincidenţa de nume. Asta trebuie să fie! Îl şi vedea intrând obraznic în biroul ministrului Sunt Lucian Pistol, domnule. Cumva rudă cu d-l Pistol de la parter? Poate că nu răspunsese punctual, probabil, într-un mod discret lăsase să se înţeleagă o legătură solidă între ei. Dar dacă ministrul crezuse că e fiul lui? Da, bineînţeles, asta era!
Această primă întâlnire i-a adus un val de fiere în creier. Se simţea nedreptăţit şi furat. Şi nici măcar nu avea cui să se plângă. Dar putea să se descarce.
Câteva zile mai târziu, s-a mai întâmplat ceva. Ieşea dintr-o farmacie, când s-a întâlnit cu Adela, o fostă secretară care lucrase prin minister, înainte de revoluţie. Era o fată respectuoasă, care îl întreba întotdeauna câte linguriţe de zahăr vrea la cafea. Întâlnirea l-a bucurat într-un prim moment, mai ales că ea îl recunoscuse:
− A! Ia te uită! Nu ne-am mai văzut de un deceniu. Domnul Lucică de la Statistici! Nici nu vă mai ştiu tot numele, parcă d-l Tudor, nu-i aşa?
− Nu. D-l Tudor era în biroul de alături, zâmbi cu îngăduinţă Lucică, aruncându-şi fugitiv privirea spre laba femeii, care ieşea gogoşită dintr-un pantof cu bombeu metalic. Eu sunt Pistol. Lucian Pistol.
− Oho! Nici n-am realizat până acum coincidenţa! Vă cheamă ca pe ziarist!
− Care ziarist?
− E un ziarist! Adela îşi potrivi geanta pe umăr şi se uită spre lentilele cenuşii, încercând să-şi dea seama dacă Lucică se uita sau nu la ea. E şi scriitor, a scris Mănuşile ministrului, dacă aţi citit cumva…
− Nu citesc maculatură!
− Dar e o carte superbă! Se supără femeia. A luat şi premii.
− Se pare că pe toată lumea o cheamă Lucian Pistol. Zilele trecute am văzut un dobitoc chiar la noi la minister! S-a strecurat pe post profitând de numele meu.
− Păi nu e purtătorul de cuvânt? Lucian Pistol! Un băiat cu plete şi care cam seamănă cu Eminescu? Ăsta este! De care vă ziceam! El trebuie să fie! E ziarist, scriitor, lucrează pe la minister! El este!
După aceea lucrurile s-au degradat în fiecare zi. Nu putea să plece liniştit de la birou că precis se întâlnea cu cineva de pe la alte departamente care să-l întrebe dacă nu cumva îl cheamă tot Pistol ca pe purtătorul de cuvânt. Ajungea acasă, deschidea televizorului şi precis dădea de individ – băgat peste tot, intrat în toate grupările, cunoscut de toată lumea, încât ajunsese chiar penibil, să se minuneze şi femeia de serviciu:
− Ce chestie, d-l Lucică! Să vă cheme exact ca pe d-l Pistol!
Era prea mult pentru el. Trebuia să oprească lucrurile cât se mai putea.
Într-o dimineaţă a cerut audienţă la ministru şi spre surprinderea lui, acesta l-a şi primit. Chiar s-a ridicat de pe scaun, acoperind cu spatele fereastra albă.
− Intraţi, d-l Pistol! Apropiaţi-vă.
Şi, în timp ce Lucică se apropia cu paşi măsuraţi de biroul lustruit ca un săpun, ministrul a continuat amabil:
− Ce coincidenţă! Abia acum văd că vă cheamă Lucian Pistol, ca pe purtătorul nostru de cuvânt!
Lucică îşi potrivi ochelarii şi-şi trecu mâna prin părul grizonat:
− Tocmai de aceea sunt aici, domnule ministru.
− Da, vă ascult.
Cum ministrul îi făcuse semn să se aşeze, el însuşi coborând din lumina ferestrei, în spatele biroului, Lucică se apucă să-i povestească despre tânărul Lucian Pistol.
− Poate aţi crezut cumva că este rudă cu mine!
− Nu, vai de mine! Sincer, de dumneata am aflat abia azi!
*
După întâlnirea cu ministrul, Lucică n-a mai scos nasul din birou o lună de zile. A frământ şi-a tot molfăit în minte chipul duşmanului său, pe care îl ştia pe de rost. Până în seara de 22 septembrie, venită după un weekend lung.
L-a aşteptat în scara blocului jumătate de oră, pândind din cel mai dosnic colţ. Îşi pregătise de câteva zile arma, care nu era tocmai o armă, ci o sfoară de rufe, întărită cu plastic transparent. Nu trebuia decât să i-o arunce după gât şi să tragă încrucişat. Era singurul lucru pe care şi-l dorea de luni de zile, o picătură de vis peste arsura unei vieţi fără satisfacţii.
Tânărul Lucian Pistol s-a-ntors acasă la ora 21, ca de obicei. Plutea zâmbitor, în timp ce coama îi fâlfâia pe lângă urechi. Îl vedea bine, înfăşurat în pardesiul lui vernil, ca-ntr-o foaie de varză. A făcut doi paşi spre lift şi coarda i-a şi-nşfăcat gâtul. Lucică a tras cu sete capetele făcute cruciş, privind cu atenţie degetele care încercau zadarnic să desfacă strânsoarea. Când sugrumatul a căzut moale, Lucică a luat-o grăbit spre uşă. Însă n-a putut să plece imediat. S-a răsucit încă o dată şi i-a mai ras un picior în căpăţâna oblojită de păr şi înţepenită pe cimentul pepit din faţa liftului. A fost gestul lui de eliberare, pe care l-a preţuit abia când a ieşit în aerul nopţii de septembrie. Pe străzi se revărsa muzica unei maşini luxoase, iar el şi-a-ntins degetele pe toată suprafaţa buzunarelor moi ale trenciului. Era fericit ca după un film bun.
Dar moartea tânărului Pistol l-a adus pe acesta şi mai aproape de ochii lui Lucică. Mai multe luni s-a vorbit despre asasinarea violentă a celui mai promiţător şi a celui mai strălucit scriitor. Ziarele şi posturile de televiziune vorbeau despre Lucian Pistol ca şi când le-ar fi fost frate. Iar la câteva săptămâni după aceea, Mănuşile ministrului a dispărut din librării.
Lucică gustase din plin moartea impostorului. Ori de câte ori îl vedea la televizor, schimba postul şi se gândea la corpul căzut pe cimentul bătut cu pietricele albe. Apoi şi-l imagina ciugulit de viermi graşi, iar dorinţa lui de viaţă creştea ca un balon scăpat în aerul verii.
Într-o zi, un ziarist a bătut la uşa biroului de la parter.
− Inspectorul Lucian Pistol? l-a-ntrebat ziaristul, trecând imediat la esenţă: sunt reporter la revista Lanterna. Lucică era extrem de emoţionat şi aproape că se bâlbâise explicând: nu sunt rudă cu mortul, scriitorul mort, vreau să zic, eram doar colegi. Şi pentru că pe faţa ziaristului se şi lăsase un nor, se trezi mărturisind în şoaptă:
− De fapt acum nici nu mai contează, iar dumitale pot să-ţi spun, aşa, neoficial, că eram oarecum înrudiţi. Şi pentru că ochii reporterului curgeau spre el, continuă clipind des în spatele ochelarilor: n-am vrut să se ştie, eu sunt inspector vechi aici, şi, mă crezi ori nu, niciodată n-am apelat, n-am adus pe cineva… Eu sunt un om foarte corect. Gândul la corectitudinea lui, în care credea deplin, îl făcu să se simtă dintr-odată fulg de nea, plutitor.
Ziaristul nu părea să pună la îndoială confesiunea, ceea ce i-a încălzit urechile lui Lucică, pe neaşteptate cuprins de o mare dorinţă de povestit. Au stat o oră pe terasa La Viki.
Apoi, după ce-a apărut interviul, cu poza lui mare, color, au început să-l tot caute. Ba de la Evenimentul zilei, ba de la televiziuni. Iar Lucică simţea că înfloreşte. El era cel care îl descoperise pe Lucian Pistol, un băiat capabil, dar care avea nevoie de îndrumare. Îl ştia de mic. Era când o rudă îndepărtată, când copilul de suflet, pe care îl adoptase spiritual, atras de coincidenţa de nume. În sfârşit, ce mai conta, el era creatorul din umbră al tuturor faptelor făcute ori nefăcute de multregretatul scriitor.
Într-o zi şi femeia de serviciu îl întrebă, copleşită de ceea ce citise-n presă:
− E-adevărat, domnu’ Pistol, că băiatul ăla de-a murit era băiatul dumneavoastră, făcut c-o franţuzoaică?
Şi poate că lumea l-ar fi uitat definitiv pe defunct, dacă n-ar fi fost viul Lucian Pistol. Când interesul ziariştilor s-a stins, Lucică a făcut un club dedicat memoriei marelui şi inegalabilului mort. S-a zbătut, a făcut rost de-un sediu, a iniţiat o revistă. A hotărât ca ziua de 22 septembrie să fie una a comemorării veşnice.
Cu timpul, şi ura lui s-a stins, iar uneori se gândea aproape cu duioşie la trupul căzut în faţa unui lift cenuşiu.
Lucică s-a dedicat trup şi suflet fostului său duşman. A făcut o pagină de Internet cu numele lui, a scris despre el şi, pentru că munca începuse să-i fie cunoscută, în jurul său s-au adunat şi alţi scriitori tineri care sperau în ocrotirea marelui iubitor de literatură.
Şi, bineînţeles, poza lui apărea peste tot, cu ochelarii cenuşii, zâmbind cu înţelegere şi bunătate. Chiar şi pe site-ul dedicat scriitorului, era aceeaşi poză, încât după o vreme, oamenii n-au mai ştiut cum arăta scriitorul ai căror fani erau. Veneau mereu tineri, din ce în ce mai tineri, entuziasmaţi de elogierea unui erou, slăvind Mănuşile ministrului, pe care o considerau în mod unanim cea mai revoluţionară carte. Bineînţeles că n-o citea nimeni. Cărţile sfinţilor nu sunt făcute ca să fie citite. Era romanul unei generaţii, care purta în creier chipul condescendent al bătrânului Pistol, devenit pe nesimţite eroul scriitorilor debutanţi.
După douăzeci de ani de la moarte, aproape că nimeni nu-şi mai amintea cum arătase adevăratul autor al Mănuşilor. Iar după încă zece, jumătate dintre fanii lui Lucian Pistol erau convinşi că bătrânul cu ochelari cenuşii scrisese cartea. El era creierul, el le zâmbea din toate revistele, de pe ecranele televizoarelor. El era autorul antologiilor de poezie şi arhitectul noii literaturi.
Într-o zi de vară, Lucian Pistol se stinse din viaţă şi fu înmormântat cu fast pe aleea scriitorilor clasici, din Cimitirul Bellu. Editorii îşi amintiră de Mănuşile ministrului:
− Uite ce tânăr era acum 30 de ani! Şi, ia te uită! Pe prima ediţie scrie că e născut în 75!
− Aiurea! Cine-a lucrat cartea asta?
− Vreun dobitoc de-acum treiej de ani!
Aşa că pe coperta ediţiei de lux fu lipită pentru totdeauna faţa fericită a unui Lucică mulţumit că viaţa îi făcuse până la urmă dreptate.