REXPUBLICA

Marius Nica

Ascult motorul autocarului cum îmi îngână monoton gândurile înspre o noapte în care se văd doar luminile autostrăzii fără de final. Curg dimpreună cu ea într-un timp ce nu mai este al nostru, un timp care ne-a mințit și ne-a aruncat în vremuri diferite. Aș coborî chiar acum, dar ea încă doarme pe umărul meu și nu vreau să o trezesc. Și nici pe mine. Suntem prinși în timpul ăsta mincinos și fals în care aproape că îți pierzi mințile. Din spate aud șoapte și râsete înfundate ce poartă cu ele mici secrete și istorii personale. Îi privesc chipul în întunericul geamului străpuns sporadic de luminile mașinilor de pe celălalt sens. Mă gândesc că sunt tot atâtea „ea” câte mașini trec. Sau e una singura, imensă care le conține pe toate și care mă umple de sens și liniște? 

Ascult motorul autocarului și respirația ei cum se liniștește întru-un ritm ce îmi poartă gândurile peste zi, peste luminile târgului de Crăciun, peste zgomotul orașului și peste privirile iscoditoare ale călătorilor. De ce ea?

Ascult motorul autocarului și îi simt mâna caldă lipită de cotul meu ca o mărturie a prezenței în noaptea magică ce ne poartă spre un cine știe unde. Autostrada se întinde în întunericul vieții noastre lăsând dâre de lumină și gând în ceea ce nu a fost și nu va fi nicicând. Căci avem doar atât: un cot, o respirație și umărul meu ce simte cum lumea devine prea mică pentru noi, pentru a fi noi. 

Ascult motorul autocarului și privesc figura șoferului reflectată în parbrizul murdar din fața lui. Așteaptă să se termine drumul și să ajungă acasă, poate la soția lui, poate la un pahar de țuică sau poate la niciuna dintre cele două. Eu nu aștept. Eu nu vreau să se termine drumul. Drumul meu de abia începe. Sunt pe drum. Sunt cu ea. Și vreau să merg mai departe. Unde? Nicăieri. E bine aici. E bine acum. Vreau un drum fără final, un autocar fără șofer și o noapte fără zi. 

Ascult motorul autocarului și…

Ascult motorul autocarului și număr secundele dintre două respirări ca dintre două virgule în aceeași frază.  Mă uit în jur la siluetele călătorilor și nu îmi dau seama dacă se uită la noi. Poate fiecare are o respirație de numărat. Pe a lui sau pe a altuia. Eu o am pe a ei. Luminile orașului sunt încă departe, iar autocarul își continuă monoton șerpuirea în noapte. Ce senzație tâmpită să știi că nu poți păstra ceva ce este al tău!

Ascult motorul autocarului și roțile cum huruie pe asfaltul proaspăt al autostrăzii. Asfaltul negru ca noaptea aceasta ce ne poartă spre un deznodământ trist și ironic. De ce toate călătoriile trebuie să se termine? Uite, călătoria asta nu se termină, nu vreau eu să se termine! Luminile autostrăzii dispar treptat, sclipirile îndepărtate ale orașului se estompează, iar pasagerii devin simple umbre într-o noapte fără zi și fără regrete. Aripile pădurii umplu fereastra și întunecă orizontul îndepărtat. O privesc din nou în oglinda geamului fumuriu: stă cu buzele întredeschise ca într-o mimă fotografică atent calculată. Sunt buzele care mi-au rostit numele de atâtea ori și care m-au certat și m-au lăudat, sunt buzele care știu să râdă descoperind dinții ei perfecți, sunt buzele pe care alte buze și-au găsit altădată liniștea.

De la o vreme nu mai aud motorul autocarului. Nici șoaptele vecinilor. Și nici respirația ei. Noaptea se deschide înăuntru și sapă în mine o prăpastie infinită. Plec fără ea înspre un ceva numai al meu de care mi-e frică. Picături reci de gând mi se strecoară în minte și mă lovesc de sclipirile realității de dincolo de geamul ușor aburit. Nu am scăpare! Alunec înăuntrul meu găsind lucruri pierdute de mult, fragmente și cioburi dintr-un mine ascuns atât de bine încât nu-l mai recunosc. E rece aici. E rece ca în nopțile copilăriei când dormeam cu speranța ca voi auzi spre dimineață apa bolborosind în calorifere. Dă-mi mâna! Unde ești? În fața mea e hăul drumului ce se prelungește implacabil. Aș striga, dar cui? Aș țipa, dar ce?

Călătoresc în noaptea rece și liniștea din mine mă amenință cu răspunsurile pe care nu le caut. De ce acum? Timpul ne minte. Ne-a mințit de la început. Și-a bătut joc de noi. „Joac-o pʼasta” zice râzând printre dinții orelor ce ne despart de orașul ce își așteaptă drama. Te caut în mine și nu ești. Te caut în noaptea mea și aud doar răsuflarea sacadată a somnului tău în care gândurile mele nu au ce căuta. Nu te speria! E noaptea în care te-am găsit. Să te păstrez? Să te alung?

Motorul autocarului macină tăcerea ca un câine ce își roade osul furat din farfuria stăpânului. Te strâng în pumnii gândului ca pe o monedă ce nu vreau să o pierd. Te strâng să simt existența ta dincolo de mine și dincolo de noaptea asta nebună. Și drumul ăsta care nici nu mai știu dacă e drept sau a luat-o la un moment dat la stânga… sau la dreapta. Ne întoarcem? Ce-ar fi să ne întoarcem? Cum unde? La  început. Atunci când mâinile noastre nu se întâlniseră și nici buzele nu apucaseră să rostească vreun nume străin. Atunci când totul era limpede ca o zi de mai, iar nopțile luminau de râsete și curaj. Nu poți? Nu pot?

Te strâng în căușul gândului și te inhalez prin toți porii, bucată cu bucată, respirație după respirație. Încerc să îmi așez respirația mea pe ritmul somnului tău. Nu reușesc. Motorul autocarului se aude parcă din ce în ce mai tare. Traversăm un pod și caut în oglinda întunecată a apei motivul pentru care sunt aici. Te-aș atinge. Vreau să îți simt căldura. Nu trupul. Căldura. Te-aș fărâmița în gânduri mici și le-aș așeza pierdut prin buzunare. Să le scot când voi fi singur. Dar nu pot. Și ascult în continuare motorul autocarului…