Maria Dobrescu
Florin Dochia şi Cezara Răducu sunt doi poeţi care au reuşit, în volumul „Cartea tăcerilor/poeme în două aripi”, printr-o poezie minimalistă, să ne înfăţişeze un dialog subtil despre tăceri. Deşi înfrăţirea lirică nu e ceva inedit, această uniune dintre tăcerile poetice a celor două voci lirice aduce, totuşi, o noutate prin jocul/joaca pe care le propune.
Cartea, deşi scrisă la patru mâini, se dovedeşte a fi un unison. La început, am deschis-o la întâmplare, dintr-un imbold pe care nu mi l-am putut explica. Apoi, am reluat fiecare poem în ordinea aleasă de autori, încercând să ghicesc cine e pianistul şi cine violonistul. Pentru că aşa mi-am imaginat eu acest volum. Ca pe un concert pentru pian şi vioară. Şi nu m-am înşelat. Poetul mi-a dezvăluit, la un moment dat, taina: „tu asculţi vivaldi /eu ascult chopin”, spune el, în timp ce poeta îi răspunde suav, învârtind parcă în aer arcuşul, înainte de o nouă partitură: „nimeni nu a înţeles/ unde se duc sunetele seduse de noi”. Se tot vorbeşte despre erotism în artă, în genere. În poezie, nu e deloc simplu să sugerezi asta fără să rişti o cădere în ridicol sau, mai grav, să treci dincolo, spre vulgar. De multe ori, m-am gândit că erotismul ar putea fi singurul antidot împotriva fricii omului în faţa morţii. Eros, zeul dragostei, era considerat elementul vital al vieţii. Aşadar, erosul ar putea fi elementul cel mai important al existenţei umane şi implicit al creaţiei. Iar Florin Dochia ştie să sugereze asta atât de bine, căci, aşa cum afirmă el de fiecare dată, poezia nu poate fi decât una de dragoste.
Ascultaţi: „ai văzut cum se ating copacii/ cheamă vântul să le trimită/ mesaje de dragoste/ şi apele râului/ uite cum vorbesc pietrelor/ îmbrăţişându-le tandru/ în lumina dimineţii/ privirea ta mă dezmiardă/ şi îmi spune tot ce vreau să ştiu”. Şi ce răspuns mai potrivit ar fi putut să primească bărbatul care vrea să întregească vizualul şi auditivul cu olfactivul (am simţit deja mirosul cafelei de dimineaţă) decât acesta: „şssss! să nu tulburăm somnul gândurilor/nu ne vom îmblânzi ca să nu/ne plictisim”. Tăcerea ar putea fi, da, o punte sau chiar un pod spre inima celuilalt. Sălbatici şi liberi, dar devotaţi. Căci asta ar trebui să fie iubirea, idee evidenţiată de poet în versurile: „ştii că sunt întotdeauna/aproape pe malul celălalt/ştiu că eşti întotdeauna aproape/pe malul celălalt”. Pentru poetă aripa înfloreşte chiar şi în singurătate oferind protecţie îndrăgostitului.
Desenele nuduri ale Corinei Perianu se potrivesc mănuşă poemelor scrise de Florin şi Cezara. Arta trebuie să coexiste pentru ca frumosul să răzbată într-o lume scufundată tot mai mult în obscur. Şi cum
bine spune poeta: „să binecuvântam întunericul/cu înţelesuri” şi apoi, spun eu, să-i dăm drumul să zboare într-un concert inedit de poeme în două aripi. Pentru a zbura, o pasăre trebuie să bată aerul cu cele două aripi odată. Florin şi Cezara au înţeles principiul zborului reuşind să pună aripi poeziei. Să o lăsăm să zboare, deci. Deschideţi ferestrele!
Foto: Lorena Crintea