REXPUBLICA

Iulia Dragomir

De ce m-ai cerut de nevastă? strigă Simona de câteva ori către Andrei zâmbind, în timp ce bea un pahar de prosecco, părând amețită. Cânta peste vocea celor care se auzeau în fundal. Alături de ea, în pat, stătea Ilinca, prietena ei din copilărie. Cu douăzeci și cinci de ani în urmă, fusese îndrăgostită de Andrei, avuseseră o relație de câteva luni, dar el o alesese pe Simona, cea pe care o cunoștea mai bine, cu care avusese o relație anterioară, fără că Ilinca să știe. Îi mărturisise atunci că iubise o femeie, a aflat mai târziu că despre ea era vorba. În acel aprilie al revelațiilor, după ce o sărutase în fața Simonei, o purtă pe brațe tot drumul spre casă de la discotecă. Îi mărturisise apoi că fusese doar atras fizic de ea, iar în vară, o ceru în căsătorie pe Simona. Peste câteva luni, cei doi făcuseră cununia. Lucrurile se derulaseră rapid, năucitor, rostogolind-o pe Ilinca într-o văgaună în care avu răgaz să se cunoască, să își caute drumul. Avu nevoie de mai multă vreme pentru a se repoziționa față de sine, față de universul destabilizator. Abia după ani și ani, simți o nouă iubire dându-i târcoale, o iubire capabilă să o smulgă din propria lume interioară, vârând-o în altă dimensiune a aceluiași spațiu. Acum, Simona, păru din nou dornică de a îi mărturisi în fața Ilincăi că o iubește pe ea, îl întrebă în mod repetat: ,Mă iubești?. El o privea zâmbind calm, ca și cum ar avea o ușoară înțelegere pentru amețeala, zăpăceala ei copilărească, puțin stânjenit. Ea întinse buzele ca într-un joc, îl chemă să o pupe. Deși nu prea avea chef să se ridice de pe scaun, o făcu. Știa că altfel ar fi supărat-o. O pupă, zâmbind ca și cum i-ar înțelege starea, îi aruncă o privire scurtă Ilincăi, strângând ușor buzele, apoi se întoarse pe scaun. Albise, ochii păreau pierduți într-un timp nedefinit. În fața lui, la masă, stătea Luca, partenerul Ilincăi, care nu cunoștea apele adânci și mișcătoare în care înotaseră cândva inimile celorlalți.  Împreună, cei patru petreceau de câțiva ani momentele semnificative din viața lor. Puteau fi ei înșiși, unul în preajma celuilalt, cunoscându-și cântarul și dăruirea. Ilinca se ferea a manifesta interes pentru Andrei, a-l privi intens, deși îi studia stările, încercând să înțeleagă dacă era fericit. Când abia acceptase Simona cererea lui în căsătorie, în acea vară a tinereții sale, îl văzuse, auzise exclâmând, de la fereastra casei părintești: ,Sunt fericit!. Când mergeau la scăldat, îl vedea scufundându-și privirea în ochii ei, gudurându-se ca un copil care are nevoie de mângâiere. Ilinca îi privea discret. Nu voia a stârni discuții inutile. Dragostea pe care i-o purta prietenei ei, cea pe care o manifesta fățiș îi era suficientă pentru a își înfrâna orice formă de azvârlire în apele năvalnice ale sufletului. Simona avea încredere în ea, niciodată de atunci, ea nu încercase a reînnoda relația, nu făcuse vreun gest necugetat, lipsit de respect față de alegerea din trecut. Se comportase ca o simplă prietenă cu el, nedeschizând nicicând subiectul despre ceea ce fusese cândva un fapt atât de important pentru evoluția sa. Căsătoria lor se dovedise plină de provocări, după acești douăzeci și cinci de ea, Simona îi mărturisise că era îndrăgostită de Radu, un vechi prieten, iar viața sexuală dintre Simona și Andrei părea terminată, după cum ea însăși i se confesase. El o iubea încă, Ilinca simțea acest lucru în felul în care rostea cuvintele nevasta mea, din felul în care se dedica familiei, cu toată aparenta sa absență. Îi fusese fidel, devotat în toți anii, cu bune, cu rele, cu toată interiorizarea, cu toate tăcerile, bucurându-se de lucrurile simple ale vieții. Ilinca le observa reacțiile, fără a se mai simți afectată ca atunci când îi observase în îmbrățișare cu mulți ani în urmă. Lua viața așa cum era, inima sa vibra acum în alt ritm, cunoscuse deja alte experiențe, undeva, în adânc, știa că încă rămăsese special, punctul de plecare în aventura sufletului ei, dar  că niciodată nu va putea întoarce timpul, alegerile, iar prietenia, respectul față de căsnicia lor îi erau sfinte. Deși îi cerea lui Andrei dovezi ale iubirii sale de față cu Ilinca, întrebându-l de ce s-a însurat cu ea, dacă o iubește, Simona știa că Ilinca era o poveste a inimii, o poveste de demult care doar licărea pe aripa vremii, fără a destabiliza așezarea existențială. Ilinca privea și ea zâmbind, înțelegătoare față de ceea ce cândva îi sfâșiase sufletul în zeci de bucăți risipite în colțurile lumii, având nevoie de timp, de dragoste pentru a se aduna, a-și recompune ființa gata de dăruire, încredere, luminoasă și blândă. Când începu o melodie care avea niște versuri prin care se exprima regretul față de iubirea pierdută, Simona îi ceru lui Andrei să schimbe melodia. Avea nevoie de confirmări, avea nevoie de dovezi că el încă o pune pe primul plan. Ilinca tăcea, urmărind firul gândurilor. În timp, sufletul ei renăscuse și ceea ce cândva o dărâma, acum era o simplă parte a drumului. Un nou an începea, un an în care natura întreagă a inimii ar fi putut fi în sărbătoare, care ar fi putut aduce prefaceri nedefinite încă. Viața însăși crea poveștile, primindu-I, cu naturalețe și nădejde, în planul cel mare al Lui Dumnezeu care veghea negreșit și care nu făcea greșeli cunoscând, începutul, sfârșitul, sensul oricărui lucru.