Laura Lupu
Înhumarea a avut loc duminică, 6 iulie, la ora 11:00, în Cimitirul Evreiesc, la intrarea din zona Cina, Ploiești. Conform dorinței familiei, nu s-au adus coroane sau jerbe, iar bărbații au purtat acoperământ pe cap pe durata slujbei, respectând tradiția.
(Foto: Adrian Creiţaru)
În mai 2024 am avut onoarea să-l vizitez pe distinsul domn Toma Kassovitz, în modesta sa locuință de pe Bulevardul Republicii din Ploiești. Unicul supraviețuitor român al ororilor Holocaustului și al labirinturilor crude ale destinului, domnul Kassovitz m-a lăsat într-o stare de criză existențială pentru multe zile după acea întâlnire. Impactul discuției noastre este greu de cuprins în cuvinte. Domnul Kassovitz mi-a împărtășit gânduri, credințe, opinii politice și istorice, amintiri fragile, dureroase și chiar amuzante, întâmplări din carieră, povești din vremea comunismului și cuvinte pline de prețuire despre familie și cunoscuți, toate de dragul unui interviu relizat pentru publicare în 2024. Era genul de om care transforma orice discuție într-o experiență fascinantă, în compania acestuia nu simțeai că trece timpul.
Toma Kassovitz a fost omul cu care puteai vorbi despre orice. La el, spiritualul și intelectualitatea mergeau mână în mână. Specializat în științe exacte, ai fi crezut că e un om riguros, analitic. Dar dincolo de formule și principii, ceea ce îl caracteriza era o deschidere rară către lume, către oameni și către idei. Flexibilitatea gândirii, adaptabilitatea inimii și iubirea profundă pentru cunoaștere se împleteau într-o personalitate caldă, care părea să aparțină mai multor generații odată. Filosofia sa de viață, coerența cu care privea existența, gândirea critică și analitică, împreună cu imparțialitatea sa, toate m-au marcat profund. Dincolo de tragedie și dramă, am descoperit un om extraordinar de spiritual, sincer și direct, un spirit pozitiv și desăvârșit.
Un intelectual autentic, un om așezat și în același timp viu, interlocutorul alături de care timpul nu trecea, ci zburda. A plecat discret, dar lasă în urmă o poveste care spune multe.
Despre Toma Kassovitz…
Execuțiile și violențele din 1940, când Ardealul a fost cedat, făceau parte din educația sa timpurie, o lume sumbră în care românii și ungurii se omorau pe străzi, un preambul al ororilor ce aveau să vină. Cu toate acestea, Toma Kassovitz a găsit un sens în credință mai apoi, fiind profund legat atât de dogmele creștin-ortodoxe, cât și de cele evreiești, o practică evreiască inspirată de soția sa când s-a așezat la casa lui. În ciuda tragediei, găsea în religie o ancoră de speranță, vorbind calm despre pilde și învățături spirituale, cu o detașare care îi uimea pe cei ce îl ascultau.
Nu a fost doar un simplu martor al istoriei, ci un om care a traversat ororile la cele mai crude limite ale condiției umane. Nu a fost la Auschwitz, cum se crede adesea, ci a fost dus pe jos, într-un „drum al morții” cumplit, spre lagărul de concentrare Bergen-Belsen. Un traseu în care oamenii deveneau stafii: slabi, flămânzi, înghețați de frigul iernii, înfometați și bântuiți de teroare. Atmosfera din lagăr era o lume a umbrei, a oamenilor mutilați sufletește și trupește, într-o luptă continuă pentru supraviețuire. Hrana era un miraj, selecțiile brutale decimau zeci de suflete zilnic, iar cei „norocoși” erau cei ce primeau o șansă de a mai trăi încă o zi.
Toma Kassovitz a cunoscut figura sinistră a adjunctului doctor Klein, un „criminal cu bunăvoință” care, cu cuvinte blânde, trimitea oameni spre moarte. O „umanitate” falsă care masca cele mai cumplite execuții. Camera de gazare nu era o poveste, ci o realitate tehnică bine pusă la punct: două uși (una pentru gazare, apoi se dădea drumul la apă pentru a spăla gazele, iar prin cealaltă ieșeau prizonierii însărcinați să spele cadavrele, cei din echipele speciale care duceau morții la crematoriu. Era un mecanism rece, organizat „pragmatic” de naziști, care făceau „doar gazarea”) restul era muncă a prizonierilor. Sistemul sterilizării hainelor printr-un tunel cu aer fierbinte era un alt detaliu „tehnic” al unei organizări sumbre: deținuții pierdeau încălțămintea, devenită inutilă după proces, iar amestecul între grupuri era interzis pentru eficiență.
Mai târziu, după venirea prizonierilor de la Auschwitz, băile au fost modernizate și transformate în camere de gazare etanșe. Toma Kassovitz a fost în primul grup care a trecut prin această cameră „modernă” de gazare, alături de mama sa, protejați de gardieni SS înarmați. Supraviețuirea era o luptă zilnică cu frigul, foamea, tifosul. Morții erau peste tot, fără haine, iar deținuții mergeau în sandale sau pantaloni scurți, chiar iarna, în mizerie și disperare. Teoria sa personală despre camerele de gazare respinge ideea unor camere mascate ca băi, considerând că naziștii erau prea practici pentru astfel de „giumbușlucuri”. Camera „de baie” din lagăr era, de fapt, o sală rotundă acoperită cu pământ, cu ventilație forțată, folosită pentru economie de căldură, nu ca spațiu pentru gazare. Primul sentiment la intrarea în lagăr era mirosul de carne arsă, o psihoză continuă, un memento terifiant al morții omniprezente. Singura „ieșire” reală, spunea el, era „cea spre cer”, moartea.
A avut două soții pe care le-a iubit foarte mult și a fost omul care iubea două religii. Spre a doua parte a vieții s-a apropiat mai mult de tradiția evreiască, dar a respectat întotdeauna profund și dogma creștină. Lasă în urmă o fiică iubitoare și o poveste mult mai clară despre istoria tumultoasă a ultimului secol.
Toma Kassovitz a plecat dintre noi, dar amintirea lui, cu luciditatea și curajul de a povesti adevărul gol-goluț, rămâne o lecție despre rezistență, demnitate și speranță în mijlocul acestor vremuri tumultoase.