Violeta Mihai
Una dintre figurile majore ale literaturii franceze de la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost Arthur Rimbaud, poet simbolist care a lăsat în urmă un singur volum autopublicat, Une saison en enfer și mai multe poezii care au văzut lumina tiparului în reviste cu tiraj confidențial, ceea ce a contribuit decisiv la crearea unui mit în jurul personalității sale. Eliberat de umilințele copilăriei prin cucerirea tuturor premiilor pentru literatură, Rimbaud reușește, la 24 mai 1870, pe atunci avînd doar cincisprezece ani și jumătate, să-i expedieze o scrisoare liderului Parnasului, Théodore de Banville, în care și-a exprimat dorința de a deveni parnasian sau nimic și de a fi publicat, iar pentru a realiza acest lucru a adăugat trei poezii: Ophelia, Sensation și Credo in unam. Banville i-a răspuns, dar poeziile nu i-au apărut niciodată în revistă.
În poemul À la musique, Rimbaud își mărturisește nefericirea de a fi locuitor în Charleville, apoi reflectează la o posibilă relocare în capitală, pentru a gusta spiritul revoluționar al parizienilor. La sfârșitul lui august 1870, reușește să fugă la Paris, în timp ce armatele prusace invadează orașul, iar fuga îi este răsplătită cu o ședere la închisoarea Mazas, apoi de un răstimp de trei săptămâni petrecut la Douai, urmat de întoarcerea acasă, răsplătită și ea cu un potop de palme din partea mamei pentru fiul prea curajos și unul de injurii la adresa profesorului prea îngăduitor. Fuga la Paris, la final de noiembrie, este, de asemenea, urmată de întoarcerea acasă în compania escortei jandarmilor, apoi de o alta, în februarie-martie 1871. Rămâne consecvent, fugind din dorința de a fi jurnalist ori de a deveni creator de poezie subiectivă, mărturisire explicită adresată deopotrivă lui Baudelaire și lui Verlaine. Odată cu poeziile descoperind evadarea prin călătorie: Germania, Austria, Gibraltar, Java, Sf. Elena, Irlanda, Liverpool, Le Havre, Paris, Charleville. Rimbaud-marinarul trăiește ca un dezertor, fugind probabil de malarie, de conflicte și de legături cu femeile și cu armata. Umează Aden, Harar și Choa, contrabanda cu mărfuri și arme, aventurile cu negustorii, servitorii, călăuzele și escrocii. Este o existență la limită, fuga de datorii, de urmăritori și de conducătorii de caravane metamorfozându-se, în final, în fuga de boală și de moarte.
Rimbaud are aplecare către imagini izbitoare și asociații surprinzătoare, deoarece, pe lângă cuvintele celor două scrisori ale văzătorului, poemele citate adesea în acest sens sunt Corabia beată și Vocalele, precum și poeziile din Iluminări. Opera sa este caracterizată printr-o mare eterogenitate a formei și de rupturi ale canoanelor poetice. Inițial influențat de parnasieni, nu a ezitat, ulterior, să se rupă de o manifestare lirică prea literară în ochii săi, să recurgă la un limbaj tehnic sau popular, chiar grosier, pentru a folosi batjocura. Apoi, a inventat versul liber în Franța cu două poeme ale Iluminărilor: Marină și Mișcare. Unii simboliști, precum Gustave Kahn, și-au asumat meritul pentru inventarea versului liber, dar acesta din urmă a contribuit în 1886 la prima publicare a Iluminărilor (ale cărei texte preced această publicare cu cel puțin zece ani) și nicio producție semnificativă a unui poem non-rimbaldian în vers liber nu a fost atestată la o dată anterioară. Rimbaud a dat noblețe unui tip de poem în proză diferit de experimentele prozaice, cum ar fi Spleenul de Paris al lui Baudelaire.
Resursele poetice ale limbajului sunt exploatate, în continuare, într-o lumină diferită în colecția de proză pseudo-autobiografică Un anotimp în iad. Poemul intitulat Marină reface inventarul simbolist al calei unui vas destinat cutreierării unei mări, oricare ar fi aceasta: Carele de argint si aramă – / Prora de oțel și argint – / Bate spuma, – Ridicați cioturile de mărăcini,/Curenții de mlaștină,/ Și imensele urechi ale refluxului, / Curgând circular spre est, / Spre stâlpii pădurii, – / Spre butoaiele debarcaderului, / Al cărui unghi este lovit de vârtejuri de lumină. Imaginarul artistic vizual și auditiv, enumerația, desenele contrastante, fac din poezia Iluminărilor mărturia unei viziuni inedite aparținînd unui creator ce cochetează permanent cu dinamicul și staticul. Poezia este plină de mișcare și de sunete, sugerând o forță vitală și totodată energie creatoare, Rimbaud demonstrându-și astfel geniul artistic și capacitatea de a inova limbajul poetic și forma versului. Scrisă în versuri libere, dezvoltă un fel de halucinație constând în juxtapunerea decupajelor mlaștinei și a mării: pădurea și debarcaderul ajung să se confunde într-o singură analogie dintre care ultimul vers al cărui unghi este lovit de vârtejuri de lumină subliniază caracterul atât suprarealist, cât și solar. Această poezie este uluitoare, chiar dacă Vocale rămâne, pentru mine, capodopera absolută a lui Rimbaud.
Poezia Mișcare este a doua dintre cele două poezii scrise în vers liber, lipsite de rimă, măsură sau ritm fix din Iluminări:
Mișcarea de legănare pe malul căderilor de apă ale fluviului,
Prăpastia la pupa,
Iuțeala balustradei,
Trecerea uriașă a curentului
Duc prin lumini nemaiauzite
Și noutate chimică
Călătorii înconjurați de trombele văii
Și de curent.
Aceștia sunt cuceritorii lumii
Căutând averea chimică personală;
Sportul și confortul călătoresc cu ei;
Ei duc educația
Raselor, claselor și animalelor, pe această
Navă.
Odihnă și amețeală
La lumina diluviană,
La serile teribile de studiu.
Căci din vorbirea printre aparate, – sângele, florile, focul, bijuteriile –
Din socotelile agitate pe această punte fugitivă, –
Se vede, rostogolindu-se ca un dig dincolo de drumul hidraulic motor,
Monstruos, luminându-se fărăsfârșit, – stocul lor de studii;
Ei înșiși alungați în extazul armonic
Și eroismul descoperirii.
În cele mai uimitoare întâmplări atmosferice
Un cuplu de tineri se izolează pe arcadă, –
Este o sălbăticie veche pe care i-o iertăm? –
Și cântă și păzesc.
Mișcare este o descriere a unei călătorii imaginare prin spațiu și timp, situată la răscrucea mai multor curente literare: romantism, parnasianism, simbolism, în care poetul își exprimă viziunea asupra lumii și a artei. Poezia este alcătuită din șase secvențe lirice, fiecare având câte un cuvânt indicând o mișcare: La, În, Prin, Cu, Spre etc. Fiecare secvență reprezintă o scenă diferită, plină de imagini surprinzătoare și contrastante sugerând viteza și o extraordinară diversitate. Poezia nu este doar un exemplu de atașament față de simbolism, curentul literar sugestia și sinestezia pentru a trimite la idei abstracte și profunde. Rimbaud folosește simboluri pentru a exprima sentimente de revoltă, de libertate, de aspirație către infinit și de libertate de creație poetică. De exemplu, el utilizează simbolul focului pentru a sugera energia și pasiunea sa, simbolul apei pentru a face trimitere la fluiditatea și metamorfoza sa, simbolul aerului pentru a arăta libertatea și spațiul său, simbolul pământului pentru a arăta realitatea și limitările sale. Sângele este simbolul lui Rimbaud pentru exprimarea freneziei și a energiei sale artistice, dar și suferința și violența trăite de-a lungul vieții sale tumultuoase. Sângele apare în mai multe poezii, cum ar fi Băuturile blestemate, Un anotimp în iad sau Vagabonzi. În Mișcare, sângele este asociat cu focul, florile și bijuteriile, sugerând o combinație de frumusețe, bogăție și pericol. Sângele este, de asemenea, un element care leagă poezia de realitatea istorică a epocii lui Rimbaud, marcată de război, revoluție și comună. Bijuteriile sunt un alt simbol folosit de artist pentru a exprima bogăția și rafinamentul artei sale, dar și fragilitatea și iluzia ei. Bijuteriile apar în mai multe alte poeme ale sale, precum Băuturile blestemate, Un anotimp în iad sau Iluminări. În poezia Mișcare, bijuteriile sunt asociate cu sângele, florile și focul, sugerând o combinație de frumusețe, pericol și pasiune. Bijuteriile sunt, de asemenea, un element ce leagă poezia de realitatea istorică a vieții lui Rimbaud, marcată de toate relele epocii în care s-a născut. Bijuteriile devin, astfel, o mărturie a dorinței sale de unicitate și de siguranță, de independență și stabilitate materială. Florile sunt un alt simbol folosit de Rimbaud pentru a exprima frumusețea și sensibilitatea artei sale, dar și efemeritatea și fragilitatea ei. Simbolul florilor apare în mai multe poezii ale sale, metaforă subtilă a vremelniciei umane. În poezia Mișcare, florile sunt asociate sângelui, focului și bijuteriilor, sugerând o combinație de frumusețe, pericol, pasiune și bogăție. Poezia este, de asemenea, un reper de modernitate, deoarece Rimbaud își asumă rolul de vizionar și de inovator ce-și depășește epoca și tradiția. El folosește un limbaj inedit ce încalcă regulile gramaticale și sintactice, inventează cuvinte și asocieri inovatoare, îmbinând diferite registre și tonuri. Poezia este, prin urmare, o expresie a originalității geniului său artistic.
Trecerea dincolo, marcată de boală și de suferință, nu l-a determinat pe Rimbaud să retracteze, să regrete o viață în care a fugit în permanență de ceva sau de cineva, excesele și frustrările provocare de război și de contactele umane, de interpretările uimitoare ale efectelor negative ale iubirilor sale interzise.
* Texte și fragmente din: Arthur Rimbaud, Un anotimp în infern, Iluminările, Ed. Albatros, București, traducător Tașcu Gheorghiu, cuvânt înainte de Irina Mavrodin
** Ilustrație realizată cu DALL-E 3