Daniel Cucu
Atracțiile orașului Stockholm sunt multe și diverse. Orașul vechi – Gamla Stan – ca orice „centru vechi” este plin de magazine, terase, înșirate pe străduțe înguste și pline de farmec. Orașul este presărat cu muzee, clădiri istorice, palat regal, primărie, parlament, parc de distracții, ca în toate capitalele. Dar nu orice capitală se poate mândri cu un loc în care se decernează premiile Nobel (Stockholm City Hall), cu un muzeu al Premiului Nobel sau cu un muzeu ABBA.
Sunt multe obiective de văzut, în doar două zile pline reușind să vizitez câteva dintre ele, însă căutam „ceva”.
Am consultat „Sfântul Google” și am am descoperit Skogskyrkogården – cuvânt imposibil de citit ori de rostit pentru mine. Cum obișnuiesc să vizitez totul la pas și să depind cât mai puțin de transportul în comun, am deschis harta: șapte kilometri din centrul orașului – rezonabil, dar eram presat de timp. Am luat metroul și am urmat harta.
Skogskyrkogården este un parc natural imens, cu peste o sută de hectare, o pajiște de un verde perfect, ușor vălurită, cu o colină lină, parcă pusă special pentru ca soarele să apună în spatele ei, cu o iarbă tunsă „la dungă”, iar, pe o latură, o pădure. La intrare se vede silueta unei cruci. Prin pădure sunt alei, pe care se plimbă oameni cu bicicletele, cu câini sau cu role. Am ținut calea arătată de GPS pe telefon și, pe o anumită alee, după cincisprezece-douăzeci de minute de mers alert, am văzut că printe copacii seculari sunt presărate morminte. Scandinavia este „altcumva” chiar și din acest punct de vedere.
La un moment dat am realizat că totul are o formă, o ordine, o linie. Mormintele sunt neconturate, au doar un monument din piatră, de cele mai multe ori mic și discret, cu o inscripție și un pâlc de flori în față. A fost prima data când am perceput cu toate simțurile expresia „loc luminat, loc cu verdeață”, care se rostește la slujba ortodoxă a înmormântării, dar și „odihnească-se în pace”. Am experiența excursiilor prin cimitire pentru mormintele vedetelor sau personalităților, de la Bellu, până la cimitirele Parisului sau ale Moscovei: intri în cimitir, vezi o schiță, o legendă, identifici aleea, vizitezi mormântul (cu monument), te reculegi, faci o poză (nu se poate altfel) și pleci. Aici e un parc, o pădure!
În tot acest decor cu miros de verde, cu culori vii de flori de vară, cu ciripit zglobiu de păsări, mi=a fost dat să mă opresc în dreptul unei movile, ca un tumul de zeitate antică. M-am apropiat cu emoție. Inscripția de pe piatra funerară era sub formă de autograf și nu se distingea în razele soarelui. Monumentul era din marmură roșie, dar un roșu stins, aproape maroniu, iar inscripția aurie. Simplu, sobru, elegant. Flori proaspete și vesele. Am citit autograful: GRETA GARBO.
Din punct de vedere al culturii de masă, Suedia are câteva repere de notorietate mondială: Greta Garbo, Ingrid Bergman, Abba, Roxette (în ordine cronologică). Dacă pentru Abba există un muzeu ușor accesibil, promovat în orice ghid de vizitare a orașului, despre Greta Garbo – mai nimic. Căutând informații despre ea, am aflat de existența unui muzeu dedicate ei la vreo trei sute șaizeci de kilometrii distanță de Stockholm, loc în care nu aveam timp să ajung. M-am mulțumit cu Skogskyrkogården – cimitirul orașului Stockholm, în care există mormântul marii actrițe, trecută la cele veșnice la New York, la vârsta de optzeci și patru de ani, în 1990.
Deși eram contra cronometru, mi-am îngăduit câteva clipe de tihnă în fața micului monument. Aceleași gânduri ca și în fața mormintelor altor celebrități – Maria Tănase, Dalida, Edith Piaf, Elvire Popesco, Emil Cioran, Constantin Brâncuși, Anton Cehov: unii oameni, cu fericirile și nefericirile lor, au făcut CEVA cu viețile lor, ceea ce îi determină pe alți oameni, necunoscuți și necontemporani, să le caute locul de veci, să le dea binețe și să se roage pentru ei. Pentru unii poate părea un „turism macabru”, pentru mine, însă, nu.
Greta Garbo a spus celebra replică „I want to be alone” în filmul Grand Hotel din 1932, dar a fost repetată în diverse variante și în alte filme, ceea ce a făcut ca, în memoria generală, să se creadă că a spus-o în viața reală. Și chiar mă mir că nu a fost scrisă pe piatra funerară.
N-am stat mult, i-am respectat dorința.
Foto: Daniel Cucu