– SĂ NE ONORĂM MAMELE (proverb latin)
Dacă ar trebui să reduc la un cuvânt ce înseamnă mama pentru mine, acesta ar fi regenerare. Așa cum s-a dezvoltat și relația noastră, care a evoluat o dată cu noi, trecând prin etape mai dificile și alimentată de bucurii imense. Simt recunoștință deplină că trăiesc atât de aproape de ea, că ne completăm atât de frumos și ne susținem reciproc. – Teodora Teodorescu, antropolog
Mamă, dezleagă-mă de tine să pot cuprinde viața! Învăluită în sângele ei, învelindu-mă cu carnea ei, am fost la adăpost de strigătul lumii, să pot striga eu, în liniștea așteptării, primul aer al vieții. Niciodată, de atunci, nu m-am desprins de ea. Un soi de căutare continuă zvâcnește în venele mele, în orice colț aș fi, și mă trezesc strigând-o. Dintre toate forțele lumii, mi-i cea mai blândă forță. Dintre toate zbaterile existenței, mi-i cea mai profundă. Mama rămâne în noi după ce ne-am decojit de pântecul ei, cea mai mare minune dintre minuni și o sărbătorim cu fiecare respirație. Pentru că ea nu e decât o întindere a lui Dumnezeu, o purtătoare a Harului Facerii. Ea îmi este poezia care nu adoarme vreodată. Ochiul ei atotputernic învelește durerile și neliniștile, când privirea ei mă cuprinde, fără de știre. O iubesc cât nu pot cuprinde mințile lumii. Îi încredințez ei taina întinderii mele, cum ea mi-a încredințat mie, verbul a fi și-i mulțumesc așteptând să mă renască în oricare dintre viețile care vor să vină, strigându-i: Mamă, întoarce-mă în tine, să pot apune la adăpost de zgomotul lumii! – Laura Ion, PhD/ Doctor în psihologie
Eleonora a fost ființa cea mai dragă mie, în copilărie, susținută de Dumnezeu. Pe ea o vedeam în fiecare dimineață, când deschideam ochii lângă ea. A fost acest înger al meu și am înțeles toată minunea copilăriei, a adolescenței și a tinereții mele. Ea m-a învățat să citesc și mai ales cum să citesc, ce să aleg din lectură și din viață, ea mi-a oferit optimismul care m-a ajutat. Ochii ei verzi și buni n-o să-i uit niciodată și nici mâinile ei fine, care mă mângâiau când eram bolnavă. Acei ochi verzi au strălucit ultima oară pentru mine. (Recunoștință mătușei mele Eleonora) – Ileana Cristina Tătaru, scriitoare
Ne desfășurăm viața, trec zilele, nopțile, bolile și sperăm, așa cum toți maeștri ne spun, la mai bine, la evoluție, la sferele înalte. Iar când ea, moartea, lovește, nu te previne, nu apare în vis, nu se ivește în gând. Vine cu un anunț sec la telefon, că ți-ai pierdut mama, că de acum nu o mai ai, ca nu o mai poti revedea, mângâia, îmbrățișa, că nu te va mai încuraja sau iubi. De dojenit, nu mă mai dojenea de mult. Despre cum să trăiești momentul acela, nu e scris niciunde și nu te învață nimeni, oricât de mentor sau maestru ar fi. Ești singur în calea durerii, a deznădejdii și a furiei. Atunci ești cu adevărat singur. Singur ai fost și când ai venit pe lume. Singur ești și când pleci. Mama mea a fost singură și ea. Cui să-i mai spui, cine să te mai înțeleagă, cum să te vindeci sau să te mângâi? Lumea e mai săracă. Da, lumea mea e mai săracă! Cum să înveți să mergi mai departe? Cum să-i trăiești amintirea? Într-una din acele zile, m-am uitat în oglindă și din spate, o simțeam pe mama cum mă privea. Era mesajul că este cu mine și în mine. M-a încercat teama, apoi speranța, m-am tulburat, dar s-a insinuat și un crez lăuntric. Acest doliu va dura cât mine. Dar, iubirea ei nespusă, neînțeleasă, judecată și tristă, care a traversat epoci și regimuri, e vie și e la un gând distanță. Mama este o poveste de viață, discretă si nevorbită, într-o Românie care nu își prețuiește nici tinerii, nici bătrânii. Pentru că nu i-am spus îndeajuns cât de mult o iubeam, în șoaptă, o chem. Poate că acum mă aude și mă crede. Te iubesc, mama mea dragă, cât cerul și pământul la un loc! Tu ești răsăritul soarelui! – Carmen Prodel, scriitoare
De-ar fi să-mi curăț în amănunt toate voluptățile, toate pasiunile, să le purific, negreșit le-aș scălda în dragostea de mamă, unde își are originea neatinsul ființei. Iubirea maternă nu implică speranțe, compromisuri, oferiri, posesiuni. Nu! Îndrăznesc să spun, că până și Dumnezeu, ca Tată Universal, atotputernic, și-a „delegat” mame. O mamă nu poate fi caracterizată fizic sau comportamental în termeni uzuali, motiv pentru care nu vreau să comit sacrilegiu, afirmând: „Ce mamă bună!” Banal. Mama prin natura ei este și atât: există! Uneori mă frământam serile, neizbutind să mă rog mai adevărat, nereușind să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot. Am găsit împăcare odată cu revelarea formulei cuprinzătoare: Mulțumesc pentru mama! – Ștefan Șandru, poet
Imagine realizată cu DALL-E