Rexpublica nr. 5 (2024)
Scrisorile timpului
Am citit toate scrisorile timpului,
am citit și am tăcut,
dar din fiecare am învățat.
Prima scrisoare am primit-o,
parcă,
pe la șapte ani. Mi se spunea
să nu mă încred în culoarea roz,
ba chiar să fug de ea,
indicat ar fi fost o alchimie proprie,
câteva simeze și niște pânze
pe care să se poată răsfăța,
în culori simple,
timpul.
Așa a fost atunci.
Mai târziu mi-a bătut vântul la fereastră
și mi-a aruncat o scrisoare
pe preșul zilei. Parcă era amiază.
Mai trecuseră vreo șapte ani,
începusem să ies din poveste.
În fața mea se deschideau drumuri,
dar preferam dealurile cu flori.
Acolo sălășluia libertatea
și mi se părea o prietenă de treabă.
Și era luni, și era vară.
Apoi n-am mai ținut cont.
Veneau rânduri-rânduri.
Alte scrisori.
Unele nu îndrăzneau să mă strige,
altele alergau după mine,
mă simțeam oarecum importantă,
ușor alintată,
și am învățat să dansez.
Undeva cântau mierle și, în depărtări,
timpul.
Mi-l imaginam în fața unui pian,
deși nu l-am văzut niciodată.
Îl adoram,
de sute de ori îl adoram,
fiindcă nesfârșit îi era cântecul.
Sigur purta frac,
așa am crezut, nu știu.
Ce bine că m-am priceput să adun scrisori!
Multe zile și-au revărsat parfumul.
Odată am zis că trebuie
să răspund, (asta când s-au mai rărit),
așa că, iată:
Dragă Timpule,
Singura mea iubire ești tu.
Îmi place să cred că mi-ai rămas credincios,
așa cum erai odată (Această frază am șters-o,
oricum nu eram sigură,
cred că asta a fost doar în mintea mea).
Așadar,
Tu, făuritor de vise,
unde-ți este casa
și câte chei de inimi porți cu tine?
Prizonieră ți-am fost
și n-am simțit,
stăpână ți-am fost
și nu mi-a păsat unde mergi,
în vultur te-ai prefăcut
și am râs,
și-n peșteră te-ai ascuns,
un fel de joc cu sentimentele mele.
Habar n-aveam că poți fi și al alteia
în același timp,
de-asta plâng acum.
Mi-ai spus că dragostea e nemuritoare,
un fel de umbră
a luminii ce-o port,
te-am crezut,
dovadă că nu o dată
am înnoptat cu izvoarele
și am lăsat luna să se scalde în ele,
așa cum fac poeții.
Te-am așteptat să cinăm împreună,
de multe ori te-am așteptat
și tot de atâtea ori te furișai
la fereastra mea,
îmi lăsai două-trei șoapte
și cine știe încotro alergai.
Of, timpule, timpule,
am câteva fotografii prețioase,
sigur și tu ți-ai făcut un album,
poate ne vom întâlni,
vom sta la vorbe și voi afla
doar ce-mi convine.
Nu, nu te voi îndepărta.
Nici gând!
Aș vrea să fiu ghidul tău
pe tărâmul îndrăgostiților,
să-i trec peste ape adânci,
să-i cazez în căsuțe cu bârne,
să-și citească mesajele la lumina lămpii
(fac eu rost de așa ceva)
și, mai ales, să iubească fluturii.
Uite, ia unul,
l-am păstrat și l-am purtat peste tot,
ești tu în miniatură,
nu, nu zbura,
bucură-te, împreună cu mine,
de ziua asta,
nu e ușor să-ți descarci sufletul,
dar ce să fac?
Numai așa voi ști că
și tu m-ai iubit.