REXPUBLICA

Mincinosul: șina prea lungă, neagră a undei iubirii

stau electrizat și singur într-un tablou în fața lui Dumnezeu
drept și cu boloboc, mai multe portrete scrise de morți.
ca o natură căreia i s-au furat totuși oamenii și fenomenele de percuție.
mă sprijin de o construcție mentală ce a apărut pe frunte.
metalică, umbra defilează pe câmpul de luptă abia schițat
și se urcă pe casă de unde trâmbițează.
stau departe în fața generalului care mă cheamă să mă îmbrac
pregătit de o evadare definitivă din interior.
în jurul nostru va fi izvorul divin de izgonire din trup.
ochiul de pe linia timpului iese să traseze un sens ud în care
materia scânteiază continuu în spiritul ce se surpă
în banca din parc care citește puskin și rămâne goală.
La punct se descarcă pe telefon, jos în căutarea vieții posedată
ca unele poezii electrice în halucinația unei bălți de pori de apă.
în jurul meu, scriind, oameni și dobitoace se adună la o ultimă petrecere
într-un club de aer pictat în care nu se poate privi în jur
căci pe calculator unde este scris, acolo sunt sfinții.
în orice buzunar este o prăpastie ce duce în cadrul filmat din creier.
trupul este ținut cu ațe ca la un teatru de păpuși
pentru ca tot universul în care dormi să fie un loc din buzunarul de la pantalonii tăi
pe fotoliu sălbaticii și cu ultimul Tău iubit
fac toți banii arși cu cea mai evoluată armă chimică, bâta-bumerang.
Hoții își iau notițe din parcuri despre ultimele spargeri de programe pc.

Lecție de amor

la prima întâlnire sub copac, mâna abandonată într-un buzunar secret
pe care nu-l vede nimeni unde este lumea,
am încercat să extrag slugi salvate.
ca după un raid aerian, ca și când
doar o mână regizează totul pe stradă
înainte de penetrare într-un peisaj pustiu, nicio pasăre
sau vreun zgomot nu se ridică deasupra Ta, deși e ora de vârf.
un colț al frunzei păzit de câini este descoperit și este posedat de spirite.
o religie nouă are o viață cât un acoperământ sfânt
sub care nu se știe cum sfinții mecanic se sudează.
atunci întorci capul în urma căruței care a furat mireasa,
cu uragane, întrupări ale prafului ridicat în părțile laterale
ale trecerii multivers de siguranță.
îți vezi spatele, originea rugăciunii către dumnezeu
ca și când un ochi cu o coadă este un bici peste spirite.
un ochi de șopârlă umanizată la câțiva metri de noi
ne ispitește și să alungă din ce în ce mai repede în creierul mintal,
ceas pentru ceea ce se plasează peste un zid de sticlă, unul de apă
pentru ca din tablou să iasă o trenă, o coadă cu care aleargă
sălbaticul devenit în fugă, o mamă disperată sub pom.
de fiecare dată părinții știau înainte de noi unde suntem:
mintea aleargă spre originile pământului.
Să dezlegăm un post de televiziune, apoi
să avem siguranța vieții și familia va dispărea într-o groapă pentru zei
cu simțurile deschise ca să gândească cunoștințe vorbite
ceea ce înseamnă să fi ecran și fir conducător,
ca un dictator al spațiului necunoscut, urban;
putea arunca viruși peste sufletele libere ca să schimbe specia
putea inventa noi măști ca să arate că sunt răciți și rătăciți
pare plauzibil, cu ora exactă dată de actele ratate.
orice zgomot ascunde în plastic duhul ce este și în rai și în iad
este un ticăit dublu pentru ceas și umbra lui simultan
în care viața este aruncată din moarte în lume, primul film mut.
pe stradă nu auzim nimic ca într-un vis când demonii vorbesc cu voce tare, celălalt film mut.
ne lovește trenul, o imagine înviată de morți
suflet artificial cu hrana promisă la cununia civilă
ne luăm cina privind tăcerea și sunetele cum se decapitează.
În locul lor auzim de căsătoria cu zeii. ne ridicăm ochii în sus
de unde auzim un avion, prima idee de anunnachi și despre iubire.
ne gândim la un inel, camera în formă de sferă
câte un inel are fiecare clipă.
nimeni nu se va atinge de mâna noastră întinsă spre nume.

---

***

câte un spiriduș căzut din plasa cerului își cântă raiul și iadul
ca să ne luăm de mână și să spargem zidul din fața noastră într-o oglindă
nu se aud boxele fumegând, ce aminteau de prescriere
în care dictatorul făcea cu trupul cele mai frumoase predici creștine
din gesturi și atingeri, un teatru și o artă de calculator.
spiridușul iese pe geamul din partea dreaptă a turnului pe unde șerpii nu se taie.
ieșirile lui în lume sunt înlocuite de zeițe dezlipite de propriul trup;
în interiorul lor se trăiește celălalt zid.
fără să știm cum într-o discotecă cu lumini aburinde
nu se simte niciodată despre noi.
stăm doar împreună, unul în celălalt ca într-un sac de dormit mai departe.
ne vedem în zonele contaminate, iar
chirurgia plastică de pe unul pe altul este un contract despre care trebuie să știe toți.
este un contact al fiecărei părți din noi în locuri interzise
conferințe de demontat proiectele de cucerire a pietrelor care să devină prunci.
pentru a ne opri din munci grele ni se detonează o bombă atomică în sân
și ne trezim la strigătul necuvântătoarelor.
ne aruncăm în ultimul spațiu pe care apa colorată de pe pământ,
este excitată pentru fiecare. Nu are nici un sens pe șosea.
ca o invenție apocaliptică lumea spațiului își schimbă înfățișarea într-un tren
cu alte camere în care noi să-l inspirăm. îl privesc după indicațiile
unui amfibian intrat în prima încăpere a garsonierei de pe sus.
ne pierdem printre crăpături și jaluzele. indicațiile ne țin în viața subterană.
spațiul este lăsat peste apele malefice cu un număr de jucat la loto.
după câți ani se închide de frica trecerii peste un pod?
trenuri-copii, undeva în depărtare, aleargă
pe calea mănăstirii și ne unim forțele ca să ajungă la destinația corectă
deraind pe sub pământ dacă e nevoie.
cei din afară zâmbesc pierduți în flori. cei din celelalte compartimente ale trenului
își imaginează filme mute: sunt încremeniți de teamă să nu piardă firul istoriei
mergem spre judecată în timpul unui nou născut
care suntem chiar noi, în umbra imortalizată definitiv.
sunetele sunt dezlegări ale numelui meu fără ceva.
o descoasere a pânzelor de păianjen din care va ieși jocărul-regizor.

corp uniocular

mă plimb printre obiectele ridicate de umbrele fluturând ale mecanismelor
le-am ridicat ca să leviteze la fotografiat. mă pipăi și cad,
zgomotul este verificarea că poza a fost făcută
arunc cu obiectele, acum cu nume, după zei. le pun sub piele și
iau alte forme. în zonele ei înnegrite,
coralii își depun formulele magice de construit jocuri și popici.
fața mea devine album de culori
ca și când m-ar săruta fete din sute de rase.
îmi schimb înfățișarea ca un șarpe ce își face din ochi, un limbaj
îmi vorbește și prin semne aș putea merge în mănăstirea din care nu mai ieși
dobândesc prin ele un singur adevăr, neluminat și
fără obiecte de companie, o natură descompusă în structuri de gândire
ce nu poate fi văzută din afară.

Escavări pentru descoperirea luminii intermediare

eurile găuroase din podelele absorbind materia se agață de pereții pământului
pescarii caută râme și gândaci ca să se războiască pentru
un petec de lumină care natural trage spre ochi.
They never know când s-a terminat urgia
primului contact cu privirea mea, își văd în continuare de zbor
și plănuiesc un joc pc de simulare a îndrăgostelii dintre două puncte din spațiu
trec unele pe lângă altele în cea mai mare metropolă
și tu formezi în închipuirea lor autostrăzi care la sfârșitul cartierului, în gunoaie
vor da un concurs de mașini pentru exorcizarea motoarelor, a cauciucurilor și al geamurilor
îmi amintesc de răfuielile din întunericul lichid, în care copiii își vor sparge capul programat pe pc.
Apa pe care o bei pentru a da o noimă de terra peste tot pe unde calci
devine lichidul maimuțelor ocazionale
acestea nu mai au nicio speranță de autodepășire.
deși sunt arbitrii în cursele mortale.
se întronează la birouri și încremenesc ca să pozeze goale.
mâncărurile din supermarketuri le dau teste de resuscitare.
medicamente de lumină pentru fiecare parte a corpului;
sfârșitul timpului și a scrierii nu a venit, atâta vreme cât sunt pe baricade
tot universul credeau ei era calculat continuu cu soarele, luna și viața lor, în comă.
la spitale sau orfelinate erau deținuți cu pașaport.
O deraiere a unui viitor halucinatoriu și vrăjit.
pe banchete, balonașe și uneori sânge închegat
pentru venirea unui mântuitor,
prin bucătăriile-morgă sau prin halele fabricilor pustii, pline de urme
și semne de trecut strada,
oamenii numai bine atrag viața în prezent.
oamenii își arată din interiorul în care se luptă viața și moartea,
dimineața ai noroc să afli că o fabrică din oraș s-a închis
și ești ultimul care o descoperă.
ai escavat în reluare, ca și când ai pedala pe bicicletă
ca lumina din scânteile cu aerul să arate această planetă centarius 390j8
să fie un cupidon între viitori iubiți din visele unui rătăcit pe la biserică.