REXPUBLICA

simfonie ludică

piază-rea pus pe tron de această revoluție a sângelui
(tropa-tropa prin artere globulele microbii și astmele
„mai repede” strigă ceilalți dar noi zicem „tropa-tropa”)
salvarea mamuților dihorilor pisicilor
și în sfârșit a celor ce suntem a celor adevărați
biruință a oamenilor poartă de alge la ora pruncilor
fierbere adâncă în sus și în jos picioare înghesuite scări dărâmate
drapele violate găuri obscene prin care se vede marea

„roata morții se-nvârtește
unu doi trei unu doi trei
fuga după noi fuga după ei
roata morții se- nvârtește
unu doi trei unu doi trei
fuga după noi fuga după ei”

șerpii susură-n pietre botnițe latră-n cotloane
magellan și marele vals într-o îmbrățișare extatică

„vai vai vai ce durere
uite vaporul cum piere
vai vai ce ceață deasă
pe aici să fi trecut broasca țestoasă”

și mai bea o stacană puse la uscat îi curg ciorile-gânduri
pe o altă cracă pe un alt copac moare de ciudă
și mai bea o dușcă din butelca cu limfă
peste noapte stoluri de melci piramide pestrițe hălăduind
prin taverne prin porturi pe sub dușumele în cărți
descoperă o zdreanță de hârtie ascunsă
vierme năuc sărutându-se pe sub poduri intestinale
căruia îi cad de lepră poftele animalice
i se tocesc instinctele dar rămâne idealul
rămâne visul de piază-rea umbră neagră la ușa unei babe:
„oglindă oglinjoară spune-mi cine mai scapă”
scapă mamutul scapă dihorul scapă pisica
și alături de ei noi cei adevărați oamenii
scapă corul copiilor închiși în casă:

„venea un prinț călare călare
ce calcă pe răzoare răzoare
cu o sută de fecioare fecioare
(de ce strică zarzavatul)
ce caută prințul aici aici
ghici bufonule ghici ghici”

enigmă: cinci prevestește delirul

ne prelingeam pe lângă zid
și urme lăptoase înscriau în mici cercuri
tentacule arborescente. o viziune
absorbantă un semi-gol căutam
bâjbâind sub cupola ce se prăbușea
peste mâini. artere cu secțiunea constantă
alcătuiau structurile (un cuvânt prea
pretențios?) punțile pe care în viteză
ne angajam fără simțul echilibrului.

eram noi: eu și prietenul cu cartonul.
acesta părea un al treilea căci pe colțurile
sale rotunjite se rostogolea fără încetare.

cu lamele sale tăioase el deschidea
o pârtie indolentă în care vârtej de obiecte
și simțuri îl nășteau fără efort pe al
patrulea. dar să insist. nu degeaba fizicianul
sărea peste umbre – nu altfel sub volutele integralei (∫)
ne apăram de un atacator cu haine flambate.
am desenat și acolo un cerc un mic cerc
lăptos (emblema noastră a mea și a prietenului
cu cartonul?) apoi cu greșeală perseverând
orbește în greșeală pronunțam două cuvinte
pline de fervori magice: curbă închisă.
la dreapta apoi la stânga curbă închisă așa
suna un semnal sau poate un slogan
și noi viram brusc pe punțile ce se
auzeau gemând

încet ne înstăpânea plăcerea amurgului (un
cuvânt prea pretențios?) frica că pășeam
rănind în neștire pe cineva viu. și ne-a fost
al cincilea. el se ridicase și căzuse întâi
în genunchi apoi în coate – treptele
inexistentului fuseseră de curând
lustruite și poate de aceea ajunseserăm
atât de departe. ah pafnutie lucrețiu analide
macfentiu cât de mult va iubesc:

„matematica planează peste vid și
acolo mercur o așteaptă cu un pocal
otrăvit. orbis-punctul este săgetătorul
unui milion de cuvinte neîntremate
dar pure”. eram cinci acum cântând
ceva din viețile noastre. psalmodiind
arpegii normative în angularitatile
sumei (∑) voiam să rămânem atâți:

treimea fusese deja depășită și focul
gemea în rotulele noastre.

o cale regală poeziei

de la un fals etaj să impui
o cale regală poeziei
zodia amară e aici lângă mine
și în patru labe îmi citește versuri

timpul spart și nunțile evidente
vin să-mi intre în privire
și de fiecare dată acea gondola risipită
în vârste pe sub faptele mele printre ele
și lumea cântând un vesel cântecel
„cine a pus drumul lângă poarta ta”
trupurile interzise le păstrez în gând
un adăpost subteran și mici industrii rar machiaje
pentru o cale regală poeziei