Rexpublica nr. 2 (2023)
Nu există spații fără de ritm
Tot disecăm orizonturi,
de parcă am da sângele hrană pustiului,
și-ntre limite
cerul nu mai are acuarelă pentru speranțe,
ne rămâne să pictăm în orb cu o pensulă
pe care ne-a împrumutat-o neantul;
toate lucrurile sunt absorbite
fără de-ntoarcere.
Nu putem să dăm seama
pentru toate cele ce sunt,
deși imaginația
poate fi mai bogată decât oricare orizont
în care ne petrecem secundele vii.
Nu trăim doar în propria inimă,
sângele nostru e hrană
și pentru inima lucrurilor,
în care ne-adâncim
cât ne e datul.
Și de-am striga de-acolo, din adânc,
cine să ne audă înafara lui Dumnezeu,
mereu aproape de toate?
Cântecul,
pe care l-am lăsat scufundat
în tonuri joase,
să-l înălțăm până la măsura Cerului,
și de-acolo să se întoarcă la noi
în ecouri de îngeri.
Nu există spații fără de ritm,
doar semne majore rătăcite
în tribulații minore,
armonii pierdute
în spaima de Marele Gol,
liniști pe care nu le-am ascultat
să ne înviorăm neputințele,
tărâmuri în fața cărora
imaginația a încurcat cheile.
De-aceea,
la ce bun să rămânem
doar aici,
în țarcul propriei vremi,
când orizontul nu-i decât o-nchipuire
care te îndepărtează
de tonul suprem?
Redempțiune
În albul foii de parcurs a vieții,
în loc de litere se-așază fapte
și gânduri ce s-au risipit prin timpul
împovărat de iaduri personale.
Cum te-ai întoarce din călătoria
de dincolo de foaia asta pală,
să-nscrii un alt destin pe fața albă,
un fel de fluviu-albastru de pe verso!
Dar nu-i întoarcere fără de suflet
pierdut în râuri de memorii negre,
ce curg neobosite spre-acel fluviu
în care decantată e durerea.
Și te-ai opri să bei din apa-i vie,
străin ca să devii de spaima lumii,
însă un corb aminte îți aduce
că viața veșnică e scrisă-n cruce.
Și ce-ți rămâne ca să ieși din ceață?
Să ierți, să uiți, să pleci frumos din viață.